Autostop (din limba franceză) – procedeul prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobiliștilor ocazionali. 

Din dicționar.


Nu poate să fie atât de stânjenitor.

Nici dificil.

Nici ridicol.

Dacă vine vreo mașină, fac sau nu semn.

Poate va opri.

Probabil că nu.

Acestea erau gândurile mele învălmășite de prima mea experiență cu autostopul ce a fost în urmă cu destui ani.

Dar știi ceva?

La un moment dat, te obișnuiești și devine simplu și nu mai ai deloc sentimentul că ești un nimeni în drum și toți vor trece pe lângă tine fără să te bage în seamă.

Mulți, cei mai mulți, fac asta, dar nu-ți mai pasă absolut deloc. Tu îți vezi de drumul tău și te bucuri mai mult ca oricând de călătoria ta.

Maşina a fost și a rămas pentru mine ceva trecător, la fel ca multe alte lucruri. Aparent nimic nu ar trebui să mă împiedice să merg cu mașina mea fără să mai fiu nevoită să găsesc alte mijloace de transport.

Aparent.

Adevărul este că sunt una din cele trei femei rămase pe planetă care nu găsește nimic interesant în a conduce o mașină (și care nu are 70 de ani – deși cunosc femei de +70 de ani și conduc minunat).

Știu, chiar știu, în ce secol suntem, dar nu toată lumea vrea să conducă mașini (sau eu sunt singura?).

Pe cât de mult îmi place să călătoresc singură, cam tot pe atât de mult îmi displace să merg singură cu mașina pe șoselele României (și nu întotdeauna găsesc pe cineva la ocazie).

Prea multă agresivitate, prea puțin respect pentru ceilalți.

Ca să rămân cât de cât în lumea zen, cu armonia și lucrurile ei frumoase și bune, caut variante.

Această măruntă și veche fobie m-a făcut ca, din când în când și în anumite locuri,  să fiu unul dintre autostopiştii pe lângă care ai trecut şi ți-ai spus “ia uite-i şi pe amărâţii ăştia”.

(știu că nu ai spus asta niciodată, poate chiar ai oprit şi am călătorit o vreme împreună, cine ştie).

Am zeci de astfel de amintiri, chipuri și voci și fragmente de povești ce mi-au rămas în memorie.

Pentru că au fost oameni care au făcut la un moment dat un gest frumos pentru mine, indiferent cât de neînsemnat și trecător ar părea.

 

Jack Kerouac, unul din celebrii scriitori și călători care a umblat dintr-un loc în altul cu autostopul. O fotografie făcută de Robert Frank.

Prima călătorie în care am folosit zi de zi autostopul – fiindcă alte opțiuni nu am avut  – a fost în Apuseni. A rămas o călătorie memorabilă, cu zeci de amintiri extraordinare pe care le vei putea descoperi în cartea mea “O plimbare prin Apuseni” (va fi disponibilă online din februarie 2017).

În cele mai multe țări, autostopul este permis (uneori chiar încurajat), însă în călătoriile prin diferite locuri din Europa eu am folosit până acum numai mijloace de transport în comun (fiindcă în multe țări sunt gândite și pentru turiști, nu doar pentru navetiști – cum este din păcate în România) sau am mers cu localnici pe care i-am cunoscut.

Totuși, a călători cu autostopul e o experiență pe care nu oricine se simte confortabil să o testeze (mai ales femeile care călătoresc singure).

Eu am încercat-o de multe ori și, probabil,  voi mai face asta din când în când. 

Autostopul rămâne un mod de a călători simplu, comod, rapid și, în anumite locuri, singurul disponibil. Și nu te costă nimic.

Așteptând o ocazie

Câte ceva din experiențele mele cu autostopul

O provocare.  Toți vrem să ne știm în siguranță, la adăpost de pericole, și e cât se poate de firesc să fim așa.

Ne plac lucrurile cu care suntem obișnuiți, cele care intră în rutina zilelor noastre.

Ne place să călătorim cu oamenii pe care îi cunoaștem, ca să evităm surprizele neplăcute.

Ceea ce știm, ne este bine cunoscut, nu ne face să o luăm la goană (cel puțin așa se presupune).

A urca în mașină cu necunoscuți e un lucru ce poate provoca panică oricui. E în firea noastră să ne lăsăm copleșiți de scenariile de groază pe care mintea ni le servește.

Nu e chiar ușor să ieșim din zona de confort, acolo unde totul poate fi prietenos și sigur, și să ne simțim minunat când ne trezim dintr-o dată într-o situație pe care nu o putem controla complet.

Dacă poți face asta, să te adaptezi repede, se spune că ai gena curajului în tine.

Și totuși, oricât de incomod m-aș simți, uneori chiar panicată, a merge cu o ocazie e o experiență aparte.

Mă provoacă să-mi înfrâng frica de necunoscut, să-mi controlez gândurile negative, să am încredere în instinctul meu și să cred că totul va fi bine.

Mă provoacă să îndrăznesc.

La urma urmei, nici cel care oprește nu știe cu cine are de-a face, așa că și pentru el este tot o provocare.

Adevărata călătorie. Dincolo de fobia mea cu condusul mașinii, călătoresc așa cum, cred eu (dar voi să nu credeți asta!), au făcut-o dintotdeauna și o fac mai departe adevărații călători.

Aceștia s-au folosit mereu de mijloacele de transport pe care le aveau la îndemână în locul unde se aflau.

De la cal la cămilă, de la autobuze retro (să mă exprim poetic) la bărci, de la mașini de toate felurile la căruțe de un singur fel.

Printre toate acestea, autostopul a funcționat mereu.

Un chinez călătorind într-o roabă – anii 1930

Oamenii sunt surprinzători. Plecam din satul Fântânele spre Orlat și, mai departe, plănuiam să ajung la Cristian, iar de acolo, după ce vedeam biserica fortificată, mergeam la Sibiu.

Din Fântânele până la Orlat sunt doar 5 kilometri, însă eram destul de obosită după un circuit făcut pe jos prin câteva sate din Mărginimea Sibiului și simțeam nevoia de o pauză.

Fiindcă tot venea o mașină, i-am făcut semn și a oprit. I-am spus că merg la Orlat și șoferul mi-a răspuns că mă duce la Săcel, de unde pot lua trenul până la Orlat.

Îmi suna prea complicat, așa că i-am mulțumit și i-am spus că voi merge totuși la Orlat.

– Știți ceva, haideți că merg la Orlat.

– Dar ați spus de Săcel.

– Merg doar să iau pâine, pot să iau și de la Orlat, tot aia e.

Da, necunoscuții sunt uneori surprinzători, la modul cel mai plăcut.

Oamenii sunt buni. Chiar sunt. Îmi place când văd bunătatea din oameni tot așa de mult cum îmi plac începuturile – de aceea iubesc răsăriturile –, întâlnirile (un pic mai mult decât despărțirile), călătoriile făcute pe îndelete.

Nu avem nevoie de motive pentru a face un lucru bun.

Nici să-l strigăm apoi în gura mare. 

În Apuseni, eram într-un moment în care habar nu aveam cu ce voi putea pleca din Ghețari și a apărut din senin un localnic.

În zilele ce au urmat, tot el s-a oferit să mă ducă din Albac spre Gârda, de unde porneam în drumeții. Ajutorul lui a fost de mare preț într-un loc unde autobuzele circulau rar spre deloc și nici prea multe mașini nu treceau.

Gestul lui a fost incredibil, complet neașteptat dacă nu aș crede în omenie.

Mereu pornesc la drum cu gândul că voi întâlni numai oameni buni. Pentru că suntem făcuți să avem și bunătate în noi și atunci când știm că putem ajuta pe cineva, fără să ne dăm peste cap pentru asta, o facem.

Mulți, cei mai mulți.

 

André Brugiroux, un călător francez care între 1955 (când avea 17 ani) și 2005 a vizitat fiecare țară și teritoriu. E celebru și pentru că a călătorit numai cu autostopul. Japonia, 1970. 

E mai eco. A merge cu o ocazie sau a împărți o cursă este benefic și pentru mediu – o mașină mai puțin, poluare mai puțină.

Afli mai multe despre locul unde ești. În general, cei care opresc sunt localnici, mai ales când ești în așezări mici, unele izolate. E adevărat că ei circulă mai mult pe acele drumuri.

Când am vrut să ajung la Cheile Întregalde, am mers cu niște localnici și ei mi-au spus unde mai pot vedea floarea de colț (aici crește la cea mai mică altitudine din țară).

În Apuseni, fiecare localnic pe care l-am întâlnit la ocazie mi-a spus de Groapa Ruginoasă, să merg să o văd. Nu doream să merg, nu știu de ce, dar când zece oameni îți spun același lucru te pot face măcar să te gândești din nou la acel lucru și să te răzgândești în cele din urmă.

Pe drum, în Ținutul Pădurenilor

20 de minute. Acesta a fost recordul meu de așteptare, până acum. A fost în Ținutul Pădurenilor, într-o sâmbătă, când tot ținutul se pregătea de o sărbătoare locală (ceva cu fiii/fiicele satului). Nimeni nu pleca din sat spre Ghelari – Hunedoara, toți veneau de acolo.

După zece minute în care începusem să fiu tot mai convinsă că nu voi reuși să plec în acea zi din acel loc, fiindcă nu venise o mașină, s-a întâmplat minunea. Un bărbat tocmai mergea în direcția mea. Nici nu a trebuit să-i fac semn.

– Bănuiam că așteptați o mașină.
– Sincer, nu credeam că voi găsi.
–Ați avut noroc, am uitat ceva și trebuie să merg să iau.

Da, uneori (sau poate de cele mai multe ori) e vorba de noroc.

Când faci autostopul, întâlnești tot felul de oameni. Câteva din amintirile mele…

» Undeva, prin Hunedoara, doi soți care au oprit, m-au luat și au continuat discuția/ceartă de parcă nici nu existam. Doar la un moment dat, ea s-a întors spre mine și m-a întrebat de m-a speriat: “Spune, nu am dreptate?” Îmi cam pierise graiul și, pentru că bâiguisem ceva, dar nu ceea ce voia să audă, m-am cam așteptat să-i spună soțului ei să oprească mașina și să mă lase acolo. Nu a făcut asta, totuși (cum spuneam, fiecare om e bun în felul lui).

» Trei băieți și o fată ascultau manele la maximum și s-au abătut cam 20 de kilometri din drumul lor pentru a mă duce pe mine până într-un oraș. Deși am insistat că mă voi descurca și nu trebuie să facă asta – au făcut-o. E adevărat că șoferul a cerut cinci lei, dar a meritat. A fost singurul, din toate călătoriile mele cu ocazii, care a cerut bani, dar nu m-a deranjat deloc – la urma urmei, mi-a fost de ajutor.

» Un gitano, țigan, (ciganinŭ, gitan, gitano) mucalit. A ieșit de pe șosea și am intrat într-un cartier în care nu cred că aș fi avut curajul să merg singură nici ziua. “Ce faci, oprește și lasă fata aici”, i-a spus femeia care era lângă el ; “Nu o mai las, gata, o răpesc”, a zis el. Nu îmi place să recunosc asta, dar știu sigur că mă făcusem cam lividă (deși eram convinsă că glumea). A întors mașina, a lăsat-o pe femeie, ne-am întors la șosea și după câțiva kilometri a oprit și mi-a spus : “uite, coboară și stai aici, din locul ăsta poți să găsești mai ușor o mașină de ocazie să mergi mai departe”.

» O doamnă care conducea o mașină mare și elegantă m-a făcut să zâmbesc: “Nu iau niciodată oameni care stau la ocazie, dar nu știu de ce am oprit când te-am văzut”.  Nici eu nu știu și m-a surprins în asemenea hal încât, atunci când am văzut că a oprit, eu am rămas pe loc convinsă că a oprit pentru altceva – până când mi-a făcut semnul acela “ce faci, hai odată”. M-a dus din Cisnădie până la Sibiu.

» În Maramureș, am luat o grămadă de ocazii pentru a ajunge din Sighetu Marmației la Săpânța (în jur de 20 de kilometri) și înapoi. Vă vine să credeți că nu există mijloace de transport în comun din Sighetu Marmației la Săpânța, unde se află cel mai cunoscut cimitir din România? Nici mie. Cel puțin, în 2013 nu erau. Am fost cu Elena care s-a arătat tare curajoasă la prima ei experiență de acest gen (iar pentru mine a fost prima experiență când nu am făcut autostopul singură).

Tatyana Kozyreva a fost una din cele mai cunoscute aventuriere moderne din Rusia. A călătorit în zone din Rusia, America de Nord, Europa, Asia centrală, China, Turcia și multe alte locuri și a parcurs peste 800.000 de kilometri cu autostopul. A decedat anul acesta, la 43 de ani, în urma unui accident de scufundare, în Indonezia.

Sursa foto 

Există o mentalitate, veche și în mare destul de greșită. Mulți consideră și azi că, dacă opresc și iau pe cineva, înseamnă că au nevoie de bani.

Am călătorit cu zeci de oameni fără să le ofer bani. Acesta e, în general, principiul după care funcționează (ar trebui să funcționeze) călătoria cu autostopul. Se presupune că nu trebuie să plătești și nici cel care oprește nu ar trebui să se aștepte să primească bani – cel care oprește oricum merge în direcția ta și, dacă are plăcerea, te poate duce și pe tine.

Cei care au oprit au făcut asta din diferite motive: pentru a ajuta pur și simplu, unii au fost și ei cândva autostopiști (și știau cât de plăcut este să te ia cineva) sau ca să nu călătorească singuri.

Când mai merg cu mașina, și eu mă bucur să iau pe cineva, e un gest de omenie până la urmă. Îmi amintesc de o călugăriță din Bucovina pe care am dus-o până la mănăstirea ei, deși nu a fost în drumul nostru.

Eram cu un prieten, era târziu, se înserase și nu m-a lăsat sufletul să o las din nou în drum, acolo unde a spus ea că poate să stea pentru a găsi o altă ocazie să se întoarcă la mănăstire. Am ieșit din drumul nostru, am străbătut o pădure și, după mai mulți kilometri, am ajuns într-un loc plin de farmec, așa izolat cum era. M-a amuzat când a vrut să plătească – nu am luat bani,  dar nu am scăpat de ele (veniseră în curte și alte maici) până când nu am mâncat acolo.

Știm cu toții cât de bună e mâncarea la mănăstiri, prin urmare asta nu am refuzat. A fost o seară de neuitat.

talmeș-balmeș

 

» În România, autostopul este legal, ilegal este să se ceară bani.

» Cei care fac naveta plătesc din obișnuință când merg cu o ocazie (și șoferii se așteaptă de obicei să primească bani de la ei). Când văd însă că ești un călător (un om cu rucsacul în spate nu poate fi confundat ca un navetist), cei mai mulți nu se așteaptă să le dai bani și nici nu îți cer (iar dacă încerci să le oferi, refuză amuzați, la fel ca mine cu călugărița din Bucovina).

» Dacă îți este teamă, nu face singură autostopul. Lucruri rele se pot întâmpla. Găsește pe cineva alături de care să călătorești și mergeți împreună și cu autostopul.

» Ca femeie, nu e cazul să te arăți provocatoare când aștepți o ocazie, cu speranța că așa vei avea șansa să prinzi mai repede o mașină. Poți nimeri peste cineva care exact asta caută și poate că nu se potrivește cu planul tău de călătorie.

» Se spune că femeile au șansa să prindă o ocazie mai repede. Probabil.

» Poți refuza. S-a întâmplat deseori ca șoferii unor mașini mici să oprească, fără să fac semn, și să mă întrebe dacă mă pot duce undeva. Uneori, am refuzat politicos, invocând, în funcție de împrejurare, diferite motive. Nu are importanță dacă ei au crezut sau nu asta.

» Nu am reușit până acum niciodată să merg cu o ocazie de pe blablacar. Am avut câteva încercări, însă au fost tot felul de motive (din partea celor care anunțau cursele) și nu s-a finalizat nimic.  Oricum, în general, din ceea ce am văzut, sunt pentru distanțe mari și, de cele mai multe ori, doar pentru orașe.

» Sunt locuri în care nu numai că nu circulă autobuze, dar și o mașină trece foarte rar. În asemenea locuri, e inutil să te oprești la margine de drum și să aștepți o ocazie. Din Gârda de Sus la Casa de Piatră sunt în jur de 15 kilometri. Îmi doream să pot găsi o mașină să ajung cât mai devreme în acel cătun, însă știam că șansele sunt mici. Am mers câțiva kilometri buni și la un moment dat am auzit un motor. Am avut, și atunci, un noroc extraordinar. Cei doi bărbați m-au lăsat cam la un kilometru de Casa de Piatră, ceea ce a fost mai mult decât minunat pentru mine. La întoarcere, am mers pe jos până la Gârda Seacă (doar 8 kilometri), fiindcă oricum nu a mai trecut nicio mașină (nici căruță, nici om).


Spre Casa de Piatră, în Apuseni 


RESURSE

Un site dedicat autostopului, cu sfaturi, articole diverse, inclusiv recomandări despre siguranță atunci când mergi cu ocazii.


Acest articol – text și fotografii – este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului acestui articol se poate face numai în limita a 500 de semne (characters with spaces) și cu includerea unei singure fotografii, cu citarea autorului și a sursei – autor Mira Kaliani, Călătorii la Singular – și cu link către pagina acestui articol.


Pentru că o poveste nu ajunge niciodată…

5 femei şi aventura călătoriei

Cu trenul la Belgrad, printre amintiri

Nu îţi fie teamă să călătoreşti singură

Călătoria solo: este potrivită şi pentru tine?

D’apoi numa singură?