Drumeţiile în Apuseni m-au ajutat să realizez încă o dată cât de grozav este să călătoreşti singur. Din când în când.

Este extraordinar ce sentiment de libertate poţi avea.

Sunt momente când vrei să iei o pauză, să laşi în urmă lucrurile cu care eşti mult prea obişnuit, să stai faţă în faţă cu tine.

Să te bucuri de libertate. De călătoria ta.

Să-ţi măsori limitele. Să le cunoşti. Să le depăşeşti. Dacă vrei.

Important este să încerci.

Uneori ştiu că am nevoie de asemenea momente.

E ceva rău în a face asta?

Poate să fie un pic de egoism?

Nu cred.

Şi nu pledez pentru călătoriile solo.

De fapt, de ce nu?

Pentru că sunt grozave. Din când în când o astfel de călătorie îţi spune câte ceva despre tine. Şi poţi fi surprins să te descoperi cu un curaj nebun. Dar frumos, din acel soi care te face să capeţi încredere.

Nu pot spune însă că nu mi se pare grozav să ai cu cine călători, să ai cui să-i împărtăşeşti din gândurile tale, să fie cineva care să aibă grijă de tine dacă se întâmplă ceva.

Şi totuşi, îmi place mult să călătoresc singură.

“Este cam ciudat să călătoreşti singură, mie mi-ar fi frică”, mi-a spus, printre râsete, o turistă tare simpatică pe care am cunoscut-o la Albac (în compania ei şi a soţului ei am petrecut un timp minunat, împărtăşindu-ne ce locuri am vizitat prin zonă, spunându-ne tot felul de poveşti şi râzând mult).

Când călătoreşti prin oraşe este simplu. Te pierzi prin mulţime şi nimeni nu te bagă în seamă.

Când cutreieri locuri izolate, unde mergi kilometri întregi pe jos fără să întâlneşti vreo aşezare şi umbră de om, probabil că unghiul din care priveşti tu lucrurile este total diferit de al celorlalţi.

Fără îndoială poţi fi văzut ca un ciudat. Ciudată. Cred totuşi că bărbaţii care călătoresc singuri nu prea sunt priviţi aşa.

Oricum, un lucru e sigur: în România pare a fi ceva mai neobişnuit.

În Apuseni cu siguranţă.

Nici măcar nu mi-am dat seama de faptul că apar cam ciudată până când, după două zile de umblat prin tot felul de locuri izolate, am realizat că prima întrebare a celor pe care îi întâlneam era: D’apoi numa singură?

Ca să mă deplasez dintr-o localitate în alta, am luat diferite maşini. A fost aproape singura opţiune pe care o aveam. Puţinele mijloace de transport în comun circulau după un orar numai de şoferii lor cunoscut.

Dar a fost încurajator să văd cât de repede opreau în special localnici şi, după ce urcam, cât de repede auzeam: D’apoi numa singură?

De cele mai multe ori era mai la îndemână (şi mai amuzant) transportul eco

În prima zi când am ajuns în zonă, am stat de vorbă cu un localnic în dorinţa mea de a explora locuri frumoase cunoscute doar de ei şi deloc pomenite în ghiduri.

Mi-a spus de un traseu pe care l-au marcat chiar în vara asta, apoi mi-a amintit toate sălbăticiunile care trăiesc prin pădurile Apusenilor. După care m-a întrebat: Dar nu mergeţi singură, nu?! Nu ar fi bine. Ursul ca ursul, dar nu vă doresc să vă întâlniţi cu un râs.

Sinceră să fiu chiar nu ştiu cu ce te poate ajuta faptul că mai eşti cu cineva în cazul în care te întâlneşti cu ursul. Sau cu un râs.

Poate doar dacă fuge ceva mai încet decât tine.

Momentul culminant în toată această poveste a fost la Gârda Seacă. Intram pe un traseu ce străbătea pădurea.

Am trecut pe lângă o casă unde o femeie în vârstă m-a întrebat dacă sunt numa singură şi mi-a spus făţiş să am grijă că atacă urşii.

Cu gândul unui posibil atac al urşilor am intrat în pădure.

Aş minţi dacă aş spune că preţ de câteva minute nu mi-a fost un strop de teamă. Dar mi-e şi ciudă gândindu-mă ce simple erau aceste lucruri în copilărie. Acea perioadă extraordinară când nu ştiam ce înseamnă frica şi umblam prin pădure fără să-mi fie inima cât puricele că mă întâlneam cu ursul. Ba chiar visam la asta.

Sau vârsta aia de la 20 şi un pic de ani când nu-mi făceam griji din orice şi tot ceea ce părea mai periculos era mai distractiv.

Desigur, este normal să fie urşi în pădure, doar e casa lor.

Ştiam însă că, indiferent cât de fioros pare, el este mult mai speriat ca mine.

Aşa că, i-am spus muuulte poveşti şi cred că l-au încântat.

A fost grozav momentul când am realizat că am scăpat de temeri, de îndoieli, de gânduri nepotrivite.

Şi am putut să mă bucur cum nu se poate de acel traseu care tot urca prin pădure şi, din când în când, ieşea într-o poiană de vis, cu panorame superbe.

Mă uitam în jur şi nu-mi venea să cred cât de frumos şi pustiu era totul.

Câtă linişte domnea acolo, spartă din când în când de un foşnet necunoscut şi de sunetele a tot felul de păsări.

Atunci am realizat din nou ce important este să faci din când în când un astfel de exerciţiu. Este o veche şi bună lecţie ce te ajută să scapi de angoase, frici, temeri. Acele stări care te ajută să ratezi cele mai grozave momente ale unei călătorii.

Aşa că, numa singură am continuat să cutreier prin Apuseni.

Mi-am amintit încă o dată cât de minunat este să călătoreşti uneori singur şi cât de câştigat eşti cu astfel de călătorii. Şi nici nu trebuie să pleci luni în şir.

Cred că, din vreme în vreme, în doze echilibrate, face numai bine şi este minunat.

Dar sincer, la urma urmei chiar ai putea crede că eşti vreodată singur?!

Dar tu, călătoreşti (uneori) singur/singură? Dacă da, ai avut impresia că eşti privit/ă ca un ciudat/ă? Crezi că în România oamenii au prejudecăţi atunci când te văd călătorind singur, poate şi mai multe dacă eşti singură?