Există un loc unde urci pe culmi străvechi și aluneci într-un timp îndepărtat când omenirea avea alte rosturi, alte amintiri.

E o viață simplă, într-un iureș de culori.

Tentantă ca o ispită.

În această lume, sunt și azi oameni care te întâlnesc prima dată, te primesc în conacele lor, îți oferă un loc de dormit, ceva de mâncare și nu vor nimic în schimb de la tine. Nimic.

Pare un colț al bucuriei, al vrajei, al basmului fără amurg, cel puțin pentru mine, în trecere prin acea lume.

Nu mi-a fost deloc greu să fiu aici complet și deslușit în fiecare moment prezent.

Să mă bucur de un ținut despre care am tot auzit, l-am tot văzut în imagini și acum era rândul meu să-l descopăr la pas, să-l experimentez.

Călătoria a început cu emoții de toamnă.

Am plecat la drum cu noaptea în cap pe o ploaie rece și deasă și îndărătnică ce cădea, sunt aproape sigură, doar ca să-mi facă mie în ciudă. Aveam impresia că fiecare strop îmi șoptea răutăcios că vor veni alții și mai mulți.

Și totuși am pornit cu o mare și vie dorință, să urc la munte, în Șureanu.

Jinduiam după o nouă aventură montană.

Ploaia din acea dimineață părea însă interminabilă și mă făcea să mă simt deznădăjduită (și un pic mânioasă pe ea).

Și totuși am mers hotărâtă în stație și am așteptat cu nerăbdare mașina care mă ducea la Deva. Mi-am găsit un loc, mi-am pus căștile, am dat drumul la muzică, am închis ochii și am rătăcit prin păduri colorate și mângâiate de soarele delicat de toamnă, am privit un cer luminos și păsările înveselite, am mers pe cărări înfrunzite pe care mi-am lăsat urmele pașilor, am respirat cu poftă aerul tare și proaspăt de la înălțimi.

Am fost în culmea fericirii mele închipuite. 

Asta e frumusețea imaginației, te duce acolo unde tânjești să fii.

În realitate, în Deva am dat de aceeași ploaie rece, monotonă, strâmbă.

A fost însă și o schimbare ușoară. Se luminase puțin și dintr-o dată vedeam viața nu numai printre stropi de ploaie ci chiar cu un strop de optimism.

Până când ajungeau și cei doi prieteni – acum îi pot numi așa, deși la Deva a fost de fapt prima noastră întâlnire reală – mi-am lăsat rucsacul în autogară (spre deosebire de gara din Deva, în autogară este un serviciu pentru bagaje; în plus, toaletele de aici sunt curate – accesul se face pe bază de cartelă) și am pornit pe străzile plouate și aproape pustii ale orașului. Cetatea era sus, la locul ei, în văl de pâclă și în aburul ploii.

Nu știu cum și de ce, dar știu că la un moment dat ploaia s-a oprit și asta e tot ce mai am de spus despre ea în această aventură. Până la urmă, totul are un sfârșit.

În drum spre Fundătura Ponorului

După câteva ore, mi-am întâlnit tovarășii de drum și am pornit spre Hațeg și, mai departe, spre Federi. Aici, unde începea drumul de țară, am lăsat mașina și am luat-o pe jos spre Lunca Ponorului (Fundătura i-au spus localnicii și a devenit denumirea cea mai cunoscută).

Peștera Șura Mare, văzută din satul Ohaba Ponor. Portalul peșterii are aproape 40 de metri înălțime. În drum spre Fundătură, am trecut pe deasupra peșterii. Este recomandată exclusiv speologilor.

Doream să ajung la Fundătura Ponorului de ceva vreme, iar norocul a fost că am găsit oamenii perfecți pentru această tură – unul din motivele esențiale, sunt oameni care iubesc muntele , în plus, ei au mai fost acolo.

Treceam prin pădure și pășeam pe întinderea imensă de frunziș înfocat și melancolic și intram lin în atmosfera tainică de toamnă exact așa cum mi-am imaginat-o când călătoream pe ploaie.

O femeie care mergea la conacul ei ne-a dus pe o altă scurtătură și în față s-a deschis un amfiteatru spectaculos peste care se așezau ușor orele stelare.

Am ajuns la Fundătura.

Cred că acest cuvânt magic, magicos, magikós, aici s-a născut.

Experiențe autentice la Fundătura Ponorului

noaptea la un conac

Bun, nu e conacul nobilului, dar tot conace numesc oamenii de acolo sălașele lor răsfirate pitoresc din loc în loc.

E una din acele experiențe extraordinare, de trăit cel puțin o dată în viață.

Povești la lumina felinarului

În camera unde am dormit eu și tanti Paraschiva (prietenii mei au dormit în pridvor), focul ardea mocnit în vatră, căldura se așeza în suflete și noi am stat la povești până târziu în noapte, la lumina lămpașului (felinarului). Lumina becului – alimentat printr-un panou solar – s-a stins repede, pentru că în ultimele zile soarele nu a fost prea generos.

M-am simțit ca-n căsuța străbunicilor, dintr-un sat din Hunedoara (mi-a amintit însă și de perioada comunistă când învățam la flacăra lumânării fiindcă se lua curentul seară de seară). Dar aici atmosfera a fost de desfătare, cu nimic trist în ea.

Doar bucuria de a fi într-un loc plăcut, alături de oameni buni.

Nu puteam să nu-mi fac o poză cu tanti Paraschiva

mai aproape de stele

Știm că toții că la munte cerul e mai aproape de noi. Dacă e o noapte senină – iar toamna astfel de nopți sunt și friguroase – ai impresia că te plimbi printre stele.

Treci pârleazul

Cuvânt preluat din sârbă, bulgară ori croată, nu contează, pârleaz înseamnă a trece peste gard. Cu siguranță, în copilărie ai trecut un pârleaz peste garduri sau în drumețiile pe care le-ai făcut, dacă nu, aici găsești destule.


Ceața e frecventă acolo și am avut-o de dimineață

Trezirea la revărsatul zorilor

Nimic nu e mai plăcut decât să te trezești cu noaptea-n cap atunci când știi că natura din jurul tău poate să te cucerească. Aș fi vrut să am acea lumină perfectă a dimineții, pentru imagini, dar nu a fost să fie. Data viitoare, câte vor fi.

Nu se luminase și tanti Paraschiva m-a întrebat dacă poate să aprindă felinarul. Abia așteptam. Mi-a spus supărată că doi viței s-au născut în acea noapte (ceea ce se întâmplă foarte rar ca o singură văcuță să aibă doi viței), din nefericire amândoi au venit pe lume morți. Acestea sunt problemele pe care le au din când în când cu animalele.

Și, uneori, mai trebuie să vadă și de sănătatea lor. Sunt însă oameni ai muntelui, puternici și căliți și atitudinea lor în fața momentelor grele e de genul trecem noi cu bine și peste asta. Sincer, impresionează.

Dimineața, toată lunca era în ceață. Am avut un început de zi întunecos și chiar nu mai credeam că vom scăpa de ploaie. Mult mai târziu soarele a apărut și ne-a pus pe fețe zâmbete largi.

Chicera Izvorului

Drumeții pe unde te duc pașii

Pe oriunde o iei, natura face spectacol în Șureanu. 

Am pornit pe vale – trecut peste punți alunecoase, sărit prin ape pe pietre instabile, ceea ce toamna e o provocare (vara, o plăcere) – apoi am urcat prin pădure și am ajuns la Chicera Izvorului de unde am avut panorame amețitoare.

Chiceră, un regionalism, cuvânt de origine bulgară – kicer – sau albaneză – kikërë –,  înseamnă culme, vârf.

Povești cu oameni care îți ies în cale

Ne-am oprit la un conac la invitația proprietarului care a venit după ce câinii lui au început să facă o gălăgie (doar gălăgie) de răsunau văile și munții.

Șoimu, gata de drum, cu tarnița și desagii

Omul avea pregătiți caii – cu tarnițe și desagi – ca să coboare în Federi, unde locuiește de fapt cu familia.

Dai un nume

Asta a fost ceva neașteptat.

– Vreți să vedeți un vițel de câteva zile?, ne-a întrebat la un moment dat.

Am mers la grajd și acolo era un pui singur-singurel. O vițică, de fapt.

– Cum o cheamă?, l-am întrebat.

– Numai câteva zile are, nu i-am pus încă nume. Dar puneți-i un nume și așa o să-i spunem.

Și i-am spus, nu mă întrebați de ce, Smaranda. Acest nume mi s-a părut atunci că i se potrivește acelui pui frumos.

Privești, fotografiezi

Șureanu e una din zonele montane de un pitoresc ireal. Mereu am avut aici senzația aia de libertate nebună, nemaipomenită, bucurie ce nu mă-ncape.

Primăvara, în aceste locuri, mi s-a spus, totul e acoperit de un verde neaobișnuit. Din primăvară până toamna târziu, pe pășunile pe care le au aici, oierii din Federi și din Ponor își țin oile și vacile.

Ai aici imaginea bucolică a cirezilor și turmelor cocoțate pe câte o coamă de deal și munte.

Guști cele mai simple și bune bucate

Oierii care trăiesc și muncesc aici o bună parte din an îți pun pe masă preparatele tradiționale ce se fac la stână. Au o savoare aparte de la pajiștile bogate pe care stau toată ziua animalele și pasc.

Firește, poți să și cumperi pentru a duce acasă.


Ai mâncat vreodată jir?

Gustul jirului

Jirul e fructul fagului și se folosea, la țară, ca mâncare la porci (și mistreții îl mănâncă la fel de bine). Cum eu sunt un porcușor (dar numai după horoscopul chinezesc), m-am bucurat și eu de savoarea acestui fruct.

Te bucuri de natură

Și să nu-i faci cadouri pe care nu și le dorește.

Probabil că nu există un loc în România unde să te bucuri deplin de liniște și de măreția naturii. Mereu trebuie să fie ceva care să deranjeze, să strice, să urâțească.

Vara trecută, povestea Dorin, fiul lui tanti Paraschiva, au venit mai mulți străini cu mașinile lor de teren pentru a se distra pe pășunile de la Fundătura. Dincolo de poluare, de zgomot, de impactul asupra mediului, de pagubele pe care le lasă în urmă – distrugerea pășunilor -, astfel de activități mai ales în parcuri naturale și naționale ar trebui interzise cu adevărat.

De pe coama unui deal, priveam în jos și auzeam zgomotele mai multor motociclete enduro ce au cutremurat toată liniștea văii. Într-o nearmonie completă cu tot ce era acolo. Cu siguranță, în fiecare mai există atâta bun simț ca să fim cu toții capabili să păstrăm ceea ce avem deosebit și să respectăm natura și comunitățile care sunt legate de natură.

Unde stai

La un conac. Vara, se poate campa în apropiere de aceste sălașe – știm cu toții că în asemenea locuri animalele sălbatice dau târcoale deseori.

Fundătura

Fundătura Ponorului se află în Munții Șureanu și face parte din Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina, care este o arie naturală protejată de interes naţional. Pe site-ul parcului,  găsești informații despre reguli de vizitare, trasee turistice, sfaturi pentru drumeții.

În Federi, este obiceiul ca mormintele să fie în grădina case

Cum ajungi

Se merge pe șoseaua ce leagă Petroșani de Hațeg. Se intră apoi pe drumul spre Ponor și se trece prin Ohaba-Ponor. Se merge până unde se termină asfaltul și imediat se face un drum la stânga, spre Federi. Noi am lăsat mașina acolo unde s-a terminat drumul asfaltat și am pornit pe jos, pe drumul din dreapta, despre care spuneam că e mai scurt – îl recomand dacă aveți GPS cu traseul. La întoarcere, am coborât prin Federi. Ambele trasee le-am parcurs în aproximativ trei ore – mers obișnuit, opriri pentru poze, pauze de privit peisajele.

Văpaie

Esențiale

Cum probabil ți-ai dat seama, nu este internet, televiziune sau semnal la mobil (doar pe anumite vârfuri când urci). E bine să iei baterii de rezervă pentru camera foto.

Ce să ai: echipament de munte, sac de dormit, izopren (mai ales dacă știi că vei sta la cort), mâncare, apă.

Respectă natura și comunitatea care trăiește acolo. Încearcă să nu faci gălăgie, să nu mergi cu mașina și alte motoare pentru a deranja viața diferită din acest loc. La plecare, nu uita să strângi gunoaiele și să le arunci unde le este locul.


Mulțumesc, Cami, mulțumesc, Vicu, pentru această aventură și imagini. A fost prima dată când am primit atât de multe poze cu mine dintr-o drumeție.

Pe Camelia o puteți urmări aici, unde postează fotografii faine din drumețiile ei.


Acest articol – text și fotografii – este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului acestui articol se poate face numai în limita a 500 de semne (characters with spaces) și cu includerea unei singure fotografii, cu citarea autorului și a sursei – autor Mira Kaliani, Călătorii la Singular – și cu link către pagina acestui articol.


Pentru că o poveste nu ajunge niciodată…

Foto: O femeie merge la stână

Cascada Lotrişor şi un bonus pentru drumeţi

Ai grijă! Bucovina creează dependenţă!

7 idei pentru a îndrăzni să fotografiezi oameni

Peștera cu un nume ce te-ar putea face să-ți vezi mai departe de drum