Poate sună (puţin) egoist, chiar este un soi de egoism, de ce să nu recunosc, dar câte locuri din lumea asta cunoşti care îşi mai păstrează şi azi autenticitatea? Aşa cum au fost ele la începutul începutului. Cum ne imaginăm că au fost.

Aici, în Cheile Râmeţului, mă declar îndrăgostită fără leac.

Până la 18 ani am locuit în apropiere şi nu de puţine ori mergeam cu bicicleta până la Râmeţ şi mai departe, pe jos, spre chei, să-mi încarc gândurile cu aerul sălbatic de Trascău.

Cu cât ajungi mai departe, intri într-o lume de început de lume, o zonă superbă, modelată în întregime de natură, cu peisaje maiestuoase.

Spre deosebire de alte chei, acestea nu pot fi traversate cu maşina. Asta m-a bucurat întotdeauna. Pot fi parcurse doar la picior.

La urma urmei, acestea au fost întotdeauna cheile mele. E normal să le păzesc, nu?

Câte locuri îşi pot păstra farmecul în momentul în care omul, acest mare civilizator al lumii, reuşeşte cu măiestrie să distrugă tot ceea ce natura a făcut posibil şi perfect?!

Prin Cheile Râmeţului

Sunt porţiuni când trebuie să mergi căţărat pe stânci, ţinându-te de cabluri suspendate (cea mai simplă, de fapt, dar care îi face pe mulţi să renunţe), să urci pe stânci abrupte, să treci prin apa ca gheaţa.

Iată motivele pentru care acest loc este prea puţin străbătut de turişti până la capăt. Doar drumeţii, iubitori de munte, vin pregătiţi pentru această aventură.

Este de preferat să-ţi planifici traseul în timpul verilor şi, desigur, ţine o ureche aplecată şi la prognoza meteo. Nu-mi imaginez că ar putea fi o aventură să te apuce furtuna aici.

La Chei, într-o seară de vară

Ultima dată când am fost aici, şi când, pentru prima dată, am făcut şi câteva fotografii, am străbătut o porţiune din chei când începea să se lase amurgul. Nu cred că ar trebui să faci asta.

Eu mi-am permis, având în vedere că ne cunoaştem de multă vreme (dar cu siguranţă nu o să experimentez încă o dată). Cu toate că finalul m-ar putea convinge.

A fost un final de început de lume: exact aşa cum îmi imaginez eu momente din viaţa celor care credeau în zei, cu nopţi sub cerul liber, sunete de râu, o lună venită mai aproape, să stea şi ea la taifas sau poate doar să-i vegheze.

De ce iubesc Râmeţul?

Pentru sălbăticia pe care o are.

Pentru acel sentiment că aici sunt ferită de tot ce e urât în lume, că aici mai pot întâlni oameni, trăitori în alte vremuri, care îmi spun vorbe pe care le-ar fi putut rosti chiar Socrate.

Râmeţ este refugiul meu, taina mea, puterea mea.

Este locul pe care îl îndrăgesc şi la care mă gândesc în momente de răscruce.

Este acel prieten ce nu ştie să trădeze, doar să încurajeze.

La Râmeţ pot să merg să mă odihnesc sub cerul liber.

Pot să mă feresc de ploaie într-un grajd, acum părăsit.

Pot să întâlnesc oameni coborâţi din alt veac şi de care nu mă mai pot despărţi.

Aşa e la Râmeţ. Acesta e pentru mine Râmeţ. Mereu un leac. O vitamină.

Este prima altfel de lume pe care am cunoscut-o şi care nu s-a schimbat de când o ştiu.

Este la fel de simplă, naturală, ascunsă.

Cum să nu vreau să păstrez acest loc exact aşa cum l-am cunoscut?

Ai fost la Cheile Râmeţului? Iubeşti Râmeţul?


Acest articol – text și fotografii – este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face numai în limita a 500 de semne (characters with spaces) și cu includerea unei singure fotografii, cu citarea autorului și a sursei – autor Mira Kaliani, Călătorii la Singular – și cu link către pagina acestui articol.


Pentru că o poveste nu ajunge niciodată…

Râmeţ, departe, mereu aproape

Cutreierând Apusenii, la moţi

Photo essay: momente la Bâlea Lac, Transfăgărăşan

Podul Anghel Saligny, aşa cum (probabil) nu l-ai mai văzut

Ce poţi face şi vedea în Alba Iulia