“În momentul în care am ieşit din avion, mâinile stau aici şi nu vreau să faci altceva decât să împingi în piept şi picioarele se duc în spate, îndoite. O să simţi apoi o bătaie scurtă pe umeri şi deschizi mâinile.”

“Cameramamul va fi în faţa noastră şi îi zâmbeşti. Sper, da?”

“Încerc.”

Zece minute a durat pregătirea, bazată pe cuvinte esenţiale şi multe gesturi, ca să înţeleg ce am de făcut acolo sus. Nu e complicat, de fapt tu nu trebuie să faci nimic special, are instructorul tău grijă de tot, dar eu încercam să ţin minte atât: mâinile pe ham, bătaie pe umăr – deschid mâinile, zâmbesc.

Iar la aterizare picioarele în faţă, întinse.

Şi să mă bucur de aventură. De asta cred că mi-am amintit cel mai bine.

În urmă cu 12 ani, mi-am dorit prima dată să fac un salt cu paraşuta. A fost mai greu atunci sau poate că eu nu m-am ţinut prea bine de acel vis pe care nu l-am abandonat, doar că l-am tot amânat. Era undeva acolo, în mine, şi ştiam că se va întâmpla cândva. În vara asta i-a venit rândul.

Am ajuns dimineaţă la Clinceni, aşa cum mi-a spus Dan Grigore, instructorul meu cu care urma să fac saltul în tandem. Zborul meu a fost programat spre după-amiază, numai bine de a intra în toată acea atmosferă de înălţime, cu poveştile celor cu sute şi mii de salturi, dar şi ale celor care, la fel ca mine, încearcă skydiving prima dată.

Nu mă aşteptam să văd atâţia doritori să se arunce de la 3000 de metri.

Mai ales fete.

Cineva din echipa ROPA (Romanian Parachute Association), cei cu care am făcut saltul, îmi spune că, în general, mai mult fetele sunt amatoare de skydiving.

Fetele sunt mai curajoase, spun mulţi. Sau poate că ele iubesc mai mult provocările şi le place să guste senzaţionalul şi pericolul, fără să se gândească prea mult la ce şi cum va fi. În cazul acesta, vin şi se aruncă pur şi simplu în aventură. La fel ca mine.


Cu Dan Grigore, în timpul instructajului

Zborul se face cu un Antonov din anul 1972. Din exterior, avionul ce mă ducea şi pe mine la 3000 de metri arată masiv.

În timp ce avionul era pregătit de un alt zbor, Adi Luca, un alt veteran al paraşutismului, mi-l prezintă pe acest Antonov. Celebrul avion sovietic, făcut după model american, fără vreo preocupare spre design, linii armonioase.

Am urcat, m-am aşezat în cabina piloţilor, cu un aiuritor panou de comandă, iar Adi îmi spune că este printre cele mai sigure avioane din lume, chiar mai sigur decât unele modele mai noi. Nu îmi fac probleme că nu ar fi. În plus, un mare avantaj este că poţi să stai lejer în picioare şi nu eşti nevoit, cum se întâmplă în alte avioane, să mergi târâş – pare amuzant, dar este posibil şi nu cred că poate fi comod, mai ales când vrei să faci un salt şi mai ales dacă eşti începător.

Gena curajului

Numai Dan nu m-a întrebat: Îţi este teamă? De ce să mă întrebe, doar eu mi-am dorit asta, iar acum nu o să renunţ pentru că mi-ar fi frică.

Adevărul este însă (şi adevărul este bizar deseori) că nu mi-a fost teamă. Nici măcar o secundă nu am simţit frică, nu mi-au transpirat mâinile, nu mi s-au înmuiat picioarele, nu am simţit un gol în stomac, nici nu mi s-a oprit inima.

Am verificat. Eram cât se poate de vie, respiram normal şi îi ascultam pe cei din jur care îmi povesteau că nu au putut închide un ochi toată noaptea gândindu-se la aventura care urmează a doua zi.

La urma urmei, ştii că sunt mulţi alţii care au făcut asta înaintea ta, pentru unii este un stil de viaţă, dar mai ştii că sunt mult mai mulţi cei care nu îşi găsesc niciodată curajul.

Şi îi admir pe aceşti oameni care, deşi se zvârcolesc o noapte întreagă şi sunt la un pas de un atac de panică, îşi menţin totuşi un zâmbet pe faţă şi se urcă hotărâţi în avion pentru saltul vieţii lor.

Este probabil cel mai bun exerciţiu prin care înveţi să îţi stăpâneşti angoasele, fricile, gândurile negative. Probabil că nu scapi de ele, dar cel puţin reuşeşti să le controlezi.

Teama este însă normală.

În privinţa asta, poate că eu am o problemă. Îmi spuneam: păi ar trebui să-ţi fie totuşi puţin frică. Şi mintea îmi răspundea: De ce să-ţi fie frică, Mira dragă, va fi distractiv, aşa va fi, multă aventură. Şi dialogul ăsta mă făcea să îmi mut gândul de la lucrurile nefolositoare şi să nu îmi alimentez şi amplific temerile.

Mă gândeam la căderea liberă de 60 de secunde, acel minut despre care toţi paraşutiştii antrenaţi îmi spuneau că nu se compară cu nimic, este distracţia supremă, aventura îndrăzneţilor.

Şi abia aşteptam să o trăiesc, să o povestesc.

Adi îmi spunea despre o aşa-numită genă a curajului, de fapt o mutaţie genetică apărută probabil în momentul în care omul a trebuit să înfrunte tot felul de pericole pentru a-şi face rost de hrană şi a supravieţui. Nu ştiu cât este de dovedit ştiinţific şi nici nu mă interesează decât ideea această frumoasă.

Se pare că doar unul din patru oameni are această genă. Să vezi dacă o ai sau nu, un salt cu paraşuta este testul, empiric, e drept, dar care îţi poate da răspunsul. Pentru că în skydiving este vorba de uşurinţa cu care te adaptezi la o schimbare rapidă, de la starea de relaxare la momentul pericolului şi invers.

Dacă nu eşti nevoit să faci o pauză între cele două situaţii extreme şi nu treci prin tot felul de senzaţii, de la ameţeală, disconfort, la respiraţie greoaie, dureri de cap, înseamnă că ai toate şansele să fii posesorul acestei gene.

Şi chiar dacă nu eşti, fiecare avem în noi dorinţa de a face în viaţă, măcar din când în când, ceva extraordinar, care să ne arate diferiţi şi, din acel moment, ştim că suntem altfel decât mulţi alţii care poate au visat, au dorit, dar nu au îndrăznit. Saltul cu paraşuta asta face. Este uimitor câtă încredere şi curaj şi putere capeţi după o asemenea experienţă. Cine nu are nevoie de toate astea?

60 de secunde în cădere liberă

Avionul aşteaptă pregătit de zbor. Prinsă în hamuri, mişcarea nu îmi este chiar lejeră, dar mersul e ferm. Urc şi mă aşez lângă ceilalţi. Avionul porneşte. Se fac glume, se râde. Hamurile mele îmi par prea largi. Mă uit la Dan şi îmi spune ridică-te în picioare. Mă ridic şi simt hamurile cum îmi strâng coastele.

Cătălin filmează şi mă întreabă: ţi-e frică? Îi spun că nu. Nici măcar nu mă gândesc dacă e sau nu normal. Nu contează.

Ţine minte, totul e aventură, bucură-te de ea, îmi spune Cătălin.

Asta încerc să fac.

Ajungem imediat la 3000 de metri, Dan mă ridică şi mă prinde de echipamentul lui.

În câteva minute voi avea prima mea cădere liberă de vreo 60 de secunde, aşa că cine are timp să se gândească acum la frică.

Cătălin iese primul, stă lipit de avion şi aşteaptă saltul nostru. Nu îmi pun întrebări. Sunt atât de lacomă să trăiesc acel moment încât habar nu am acum dacă am ţinut mâinile cum trebuie şi nici nu îmi amintesc de bătaia lui Dan pe umeri ca să deschid mâinile. Care a fost, desigur, am văzut filmarea. Şi ştiu că am uitat complet de Cătălin şi că trebuia să zâmbesc în faţa camerei lui.

Însă ştiu că râdeam atunci cu toată fiinţa mea şi m-am bucurat mai ceva ca un copil care primeşte cea mai bună ciocolată din lume.

Este acea senzaţie a libertăţii.

A zborului liber.

Libertatea deplină pe care o trăieşti acolo sus, doar tu cu vântul nebunatic, norii pufoşi ca vata de zahăr pe băţ şi soarele mai aproape.

O libertate pe care o simţi cum îţi intră în suflet, ţi se strecoară sub piele, se instalează acolo şi nu ai cea mai vagă idee ce va urma, la ce ar trebui să te aştepţi. Dar ştii că ai mai vrea să retrăieşti asemenea momente şi îţi dai seama că, după ce ai visat atâta timp la povestea asta, dintr-o dată a devenit una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa ta. Şi ştii că aşa va rămâne mereu.

Căderea liberă face diferenţa între un astfel de salt şi un zbor cu parapanta, de exemplu. Dar este acea diferenţă în care adrenalina o ia razna şi tu eşti prins la maximum în una din marile aventuri ale vieţii.

Pentru mine, căderea liberă a fost deliciul saltului. Partea mea preferată.

60 de secunde, un minut intens, frumos, senzaţional, acel minut de care îmi voi aminti toată viaţa.

Şi apoi am dansat pe cer

Dan deschide paraşuta, privesc încântată sus, jos, dreapta, stânga, să nu îmi scape vreo senzaţie. Trage apoi tot spre dreapta şi mă învârt în primul meu dans pe cer. Îmi amintesc de Adi care, în zborul lui, asculta Inscripţie pe un inel…Trei cuvinte, viaţa întreagă, Două puncte, îmi eşti dragă… şi vorbele lui, zborul se face cu sufletul.

“Preia tu comanda acum. Fă dreapta, dreapta”, îmi spune Dan şi trag cu forţă. Ridic stânga şi trag dreapta, dreapta, dreapta. Hai că încep să învăţ.

Ne apropiem de pământ şi îl aud pe Dan: picioarele întinse. Aterizare excelentă, exact în faţa cameramanului. Este incredibil, l-am văzut pe Dan în acea zi la mai multe salturi în tandem: aterizarea era mereu în acelaşi punct.

Acesta este profesionistul. Şi ai încredere deplină în el. Aşa am avut eu în Dan din primul moment. De aceea nu am avut o umbră de teamă.


Cătălin are 26 de ani, a ajuns la aproape 500 de salturi şi el este şi cel care a filmat saltul meu. Mulţumesc, Cătălin!

Cu o altă privire

A fost o cădere liberă.

Apoi am zburat. Am plutit. Am dansat pe cer.

A fost o zi minunată. Incredibil de frumoasă, în toate detaliile şi minutele ei.

În lunile următoare, te vei uita din ce în ce mai des către cer, cu altă privire şi cu o chemare, mi-a spus Adi. Am început să-l cred. Mi-e dor de acel minut senzaţional. Mi-e dor de acea libertate.

Am făcut saltul în tandem cu Dan Grigore de la Romanian Parachute Association (ROPA). Zborurile se fac la Clinceni, în apropiere de Bucureşti. Deşi nu este un sport prea ieftin, este experienţa ce trebuie trăită. Saltul pe care l-am făcut eu este 900 de lei şi a inclus şi filmarea. Fără filmare, un salt în tandem este 680 de lei. Pentru cine visează la asta, un salt cu paraşuta poate fi cel mai frumos cadou.
NOTĂ: Tarifele sunt valabile la momentul publicării acestui articol; ulterior, ar putea să fie modificate.

Pentru programarea unui salt cu paraşuta, te rog să îl contactezi direct pe Dan Grigore la numărul de telefon 0743 826 336, prin email: grigoredan67 [at] yahoo.com şi, dacă doreşti, afli mai multe despre skydiving de pe acest site.

Ce spui, ai încerca skydiving?

Tot despre saltul cu paraşuta:

9 lucruri despre skydiving