Anne Frank despre frică, singurătate și frumos: Natura poate alunga multe nenorociri

Să merg cu bicicleta,
să dansez,
să fluier,
să văd lumea,
să mă simt tânără,
să știu că sunt liberă
– iată de ce mi-e dor.

În ziua de 6 iulie 1942, cei patru membri ai familiei Frank și-au părăsit locuința din Amsterdam și s-au ascuns într-o altă clădire din oraș, într-un loc pregătit vreme de un an. După câteva zile, alte patru persoane li s-au alăturat.

Annelies Marie, cunoscută cu numele Anne, fiica cea mică a lui Edith și Otto Frank, tocmai primise de ziua ei, cu câteva săptămâni înainte, un jurnal. Pentru că prietena pe care o dorea nu o avea, jurnalul i-a devenit confidenta căreia i-a scris sub formă de scrisori – „vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty”. Prima însemnare a făcut-o în ziua când a împlinit 13 ani, în 12 iunie 1942:

Sper că-ți voi putea împărtăși totul, așa cum n-am reușit cu nimeni altcineva până acum, și sper că-mi vei fi de mare ajutor.

A făcut însemnări despre colegi, prietene, familie, tot felul de evenimente din viața ei iar mai târziu a povestit despre viața în Anexă și evenimentele ce au dat peste cap o lume întreagă, inclusiv lumea ei.

În primele zile de când începuse jurnalul, a consemnat, în câteva rânduri, ceea ce a numit povestea vieții ei, „chiar dacă asta nu-mi face nici o plăcere”:

Tata, cel mai scump dintre toţi tăticii întâlniţi vreodată, avea deja treizeci și șase de ani când s-a căsătorit cu mama, care avea atunci douăzeci și cinci de ani. Sora mea Margot s-a născut în 1926 în Frankfurt pe Main, în Germania. Pe 12 iunie 1929 am urmat eu.

Până la vârsta de patru ani, am locuit la Frankfurt. Fiindcă suntem evrei sută la sută, tata a venit în 1933 în Olanda. A ajuns director al societăţii neerlandeze Opekta, specializată în fabricarea de gemuri.

Mama, Edith Frank-Holländer, a venit și ea în septembrie în Olanda, iar eu și Margot ne-am dus la Aachen, unde locuia bunica. Margot a venit în Olanda în decembrie, iar eu în februarie, când m-au pus pe masă pe post de cadou pentru Margot de ziua ei.

Pentru a nu fi prinși de germani și deportați, tatăl lui Anne a pregătit în clădirea unde avea firma un loc unde să se ascundă, numit Anexa secretă. De acel loc mai știau doar câțiva protectori, cei care i-au aprovizionat cu cele necesare.

SUS: Stânga: Anne, în mai 1937 / Foto: Anne Frank House, Amsterdam. Public Domain Work |
Dreapta: Reconstituire magazia din Anexa secretă / Anne Frank House, Amsterdam / Credit foto: Allard Bovenberg

„Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristeţea, îmi renaște curajul”, scria Anne și mărturisea:

Știi încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă și mai târziu o scriitoare celebră. Dacă voi putea să-mi realizez vreodată gândurile astea de mărire (sau nebunie!) rămâne de văzut, însă până-n prezent nu duc lipsă de subiecte. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată Anexa, jurnalul îmi va putea servi ca bază.

Au reușit să stea ascunși în Anexă doi ani. În ziua de 4 august 1944, în urma unui denunț, au fost găsiți și arestați, iar după o lună transportați la lagărul de la Auschwitz, în Polonia. Otto Frank a fost singurul supraviețuitor al familiei și dintre toți locatarii Anexei. Jurnalul Annei a fost păstrat de fosta secretară de la firma lui Otto Frank. După terminarea războiului, i l-a înapoiat și Otto Frank a împlinit dorința fiicei lui.

O versiune a jurnalului Annei Frank cu titlul Het Achterhuis (Anexa secretă) a apărut în 25 iunie 1947, în neerlandeză, în doar 3036 de exemplare. De atunci, jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 70 de limbi. Jurnalul Annei Frank a fost publicat în limba română, versiunea definitivă, de editura Humanitas în 2011, ediția print, și în anul următor, ediția digitală, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu după originalul neerlandez..

Tatăl Annei a explicat motivul ce a dus la acest succes al jurnalului:

L-am întrebat odată pe editorul meu de ce crede că acest jurnal a fost citit de atât de multă lume. El era de părere că jurnalul abordează atât de multe aspecte ale vieții încât fiecare cititor găsește ceva acolo care îl interesează personal.

Tot Otto Frank a mărturisit, după ani, că nu a avut nici cea mai mică ideea de „profunzimea gândurilor și sentimentelor” Annei: „Trebuie să recunosc că nu am știut ce se petrecea în mintea ei”. Otto Frank a murit la vârsta de 91 de ani, în 1980.

SUS: Stânga: Anne, la școală, 1940 / Fotografie din colecția Anne Frank House, Amsterdam
Dreapta: Masa de lucru din camera Annei în Anexă, reconstituire 1999 / Anne Frank House, Amsterdam / Fotografie de: Allard Bovenberg

Din Jurnalul Annei Frank

Despre un moment din viața în Anexa secretă:

…priveam și pe fereastra deschisă, peste o bună parte a Amsterdamului, peste toate acoperișurile până la orizontul care era de un albastru așa de deschis, încât linia nu se distingea limpede.

«Câtă vreme există toate astea», mi-am zis, «iar eu pot avea parte de ele, de razele astea de soare, de cerul ăsta fără nici un nor, n-am de ce să fiu tristă.»

O, cine știe, poate nu mai durează mult și voi putea împărtăși această copleșitoare senzaţie de fericire cu cineva care simte exact la fel ca mine.

Despre libertatea pe care o visezi:

Crede-mă, când stai închis un an și jumătate, se poate întâmpla ca în anumite zile să-ți fie de-ajuns. Și asta dincolo de orice îndreptăţire sau recunoștinţă; sentimentele nu pot fi alungate.
Să merg cu bicicleta,
să dansez,
să fluier,
să văd lumea,
să mă simt tânără,
să știu că sunt liberă – iată de ce mi-e dor.

Despre singurătate:

Cu toată iubirea multora din jur, un om poate să se simtă singur atunci când nu e pentru nimeni «cel mai drag».

Despre frică, tristețe și un remediu:

Pentru orice om căruia îi este frică, care e singur sau nefericit, remediul cel mai bun este în mod cert să iasă afară, să meargă undeva unde să fie cu totul singur, singur cu natura, cu cerul și cu Dumnezeu. Căci abia atunci și numai atunci simţi că totul este cum trebuie să fie și că Dumnezeu vrea să-i vadă pe oameni fericiţi în mijlocul naturii simple, dar frumoase.

Câtă vreme toate astea există și, fără îndoială, așa va fi mereu, știu că, în orice condiţii, există o consolare pentru fiecare tristeţe. Și cred cu fermitate că natura poate alunga multe nenorociri.

Despre iubire:

Cred că iubirea este ceva ce, de fapt, nu se poate traduce în cuvinte.

Iubire înseamnă să înţelegi pe cineva, să ţii la cineva, să împărtășești cu el fericirea și necazul. Și, la toate astea, se adaugă mai devreme sau mai târziu și iubirea fizică.

Ai împărţit ceva, ai oferit ceva, ai primit ceva. Și dacă te căsătorești sau nu, dacă ai un copil sau nu, dacă ţi-ai pierdut onoarea sau nu, toate astea nu contează dacă știi că pentru tot restul vieţii ai pe cineva lângă tine care te înţelege și pe care nu trebuie să-l împarţi cu nimeni!

SUS: Stânga: Un portret al Annei pe o clădire din Amsterdam, graffiti de artistul brazilian Eduardo Kobra / Fotografie din colecția NDMS/via Anne Frank House, Amsterdam |
Dreapta: Anne Frank House, Prinsengracht 263, Amsterdam / © Anne Frank House / Fotograf: Cris Toala Olivares

Despre puterea de a mai crede în bunătatea oamenilor:

Asta-i dificultatea timpului nostru: idealurile, visele, speranţele frumoase nici nu apucă să apară bine, și numaidecât sunt lovite de realitatea atroce și distruse cu totul.

E un mare miracol că n-am renunţat la toate speranţele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate astea, eu ţin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor. Îmi este absolut imposibil să construiesc totul pe baza morţii, mizeriei și confuziei.

Văd cum încet lumea se transformă din ce în ce mai mult într-un deșert, aud tot mai tare tunetul care se apropie și ne va omorî și pe noi, simt suferinţa milioanelor de oameni, și totuși, dacă privesc cerul, mă gândesc că toate astea vor lua iarăși o întorsătură bună, că și cruzimea asta se va sfârși, că pacea și liniștea vor reveni în ordinea lumii.

Despre a fi puternic atunci când ești singur:

Cine altcineva în afară de mine va citi mai târziu aceste scrisori? Cine în afară de mine mă va consola? Căci adesea am nevoie de consolare, de multe ori nu sunt destul de puternică și se întâmplă mai des să dau greș decât să-mi iasă ceva. Știu asta și încerc fără încetare, în fiecare zi, să devin mai bună.

De aceea revin întotdeauna în ultimă instanţă la jurnalul meu, el îmi este început și sfârșit, căci Kitty e mereu răbdătoare. O să-i promit că în ciuda a tot ce se întâmplă voi persevera, îmi voi croi propriul drum și o să-mi înghit lacrimile. Dar aș vrea și eu să văd rezultatele strădaniilor mele, să fiu și eu o dată încurajată de cineva care ţine la mine. Nu mă condamna, ci privește-mă ca pe un om care, la un moment dat, nu mai poate îndura!

SUS: Stânga: Otto Frank în mansarda Anexei secrete cu câteva ore înainte de inaugurarea Anne Frank House, 3 mai 1960 / Credit foto: Arnold Newman |
Mijloc: Prima ediție a Jurnalului Annei Frank |
Dreapta: Anne Frank, 1938 / Din colecția foto: Anne Frank House, Amsterdam, domeniu public

Despre frumos, curaj și încredere:

Seara, când stau culcată în pat și îmi termin rugăciunea spunând: Ich danke Dir für all das Gute und Liebe und Schöne (Îţi mulţumesc pentru tot ce-i bun, drăguţ şi frumos), jubilez în sinea mea. Atunci mă gândesc la «ce-i bun» în clandestinitate, la sănătatea mea și la întreaga mea ființă
[…]
… la «ce-i frumos», asta însemnând lumea, natura și frumuseţea amplă a întregului, a tuturor lucrurilor frumoase împreună.

Atunci nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumuseţea încă prezentă. În asta constă în bună măsură diferenţa dintre mama și mine. Sfatul ei împotriva melancoliei este: «Gândește-te la toate nenorocirile din lume și fii fericită
că nu treci tu prin ele.» Sfatul meu este: «Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită!»

După părerea mea, ce spune mama nu stă-n picioare, căci ce poţi face atunci când treci chiar tu prin nenorociri? Ești pierdut. Eu cred că, dimpotrivă, în orice necaz este și o urmă de frumos. Dacă ai ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie și-ţi regăsești echilibrul. Iar cine-i fericit îi va face și pe alţii fericiţi.
Cine are curaj și încredere nu se va lăsa pradă nenorocirii.

Despre bucurie și curaj:

Devin tot mai independentă de părinţii mei. Așa tânără cum sunt, am mai multă poftă de viaţă, un simţ al dreptăţii mai sigur și mai pur decât mama. Știu ce vreau, am un scop, am o opinie, am o credinţă și o iubire. Lăsaţi-mă să fiu eu însămi, și-atunci sunt fericită. Știu că sunt o femeie, o femeie cu forţă interioară și mult curaj! Dacă Dumnezeu mă lasă să trăiesc, voi ajunge mai departe decât a ajuns mama vreodată, nu voi rămâne lipsită de importanţă, voi pleca în lume și voi munci pentru oameni!

Acum știu că bucuria și curajul sunt lucruri absolut indispensabile!

SUS: Stânga: Camera Anne Frank și Fritz Pfeffer / © Anne Frank House / Fotograf: Cris Toala Olivares |
Dreapta: Camera lui Edith, Otto și Margot Frank, reconstituire / Anne Frank House

Sufletul meu este, ca să zicem așa, împărţit în două. Una din părţi adăpostește veselia mea exuberantă, persiflările mele în legătură cu orice, bucuria de viaţă și, mai ales, felul meu de a lua ușor lucrurile.
[…]
Partea asta stă de cele mai multe ori la pândă și o împinge deoparte pe cealaltă, care este mult mai frumoasă, mai pură și mai profundă. Nu-i așa, partea frumoasă a Annei n-o știe nimeni și de aceea puţini oameni mă pot suporta. Sigur, eu sunt un clovn amuzant pentru o după-amiază, după care toţi se satură de mine pentru o lună întreagă.
[…]
Mi-e tare teamă că toţi cei care mă cunosc așa cum sunt vor descoperi mereu că am o altă latură, mai frumoasă și mai bună. Mi-e teamă că vor râde de mine, crezându-mă ridiculă, sentimentală, și nu mă vor lua în serios. Sunt obișnuită să nu fiu luată în serios, dar numai Anne cea „ușuratică“ e obișnuită cu asta și poate suporta, Anne cea „profundă“ este prea slabă pentru așa ceva.
[…]
Știu exact cum aș vrea să fiu, cum sunt în realitate… lăuntric, dar din păcate sunt așa doar pentru mine.
[…]
În interior, Anne cea pură îmi arată calea, în exterior nu sunt altceva decât un ieduţ care în zburdălnicia lui rupe funia cu care a fost legat.
[…]
Când sunt calmă și serioasă, toţi cred că joc din nou teatru, și-atunci trebuie să mă salvez printr-o glumă, ca să nu vorbim de propria mea familie, care crede fără îndoială că sunt bolnavă, îmi dă să înghit pilule de dureri de cap și calmante, îmi pipăie gâtul și fruntea să vadă dacă n-am febră, se interesează de scaunul meu și-mi critică proasta dispoziţie. Nu pot să sufăr când sunt supravegheată așa, atunci devin mai întâi arţăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă… n-ar trăi alţi oameni pe lume.

Acestea au fost ultimele rânduri scrise de Anne Frank în ziua de 1 august 1944.

După ce Jurnalul Annei Frank a devenit atât de popular, lumea a dorit să viziteze locul unde, doi ani, alături de familie și alte patru persoane, Anne Frank s-a ascuns în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și unde și-a scris jurnalul. În 3 mai 1960, a fost deschis Muzeul Anne Frank, din inițiativa tatălui Annei.

După ce germanii au descoperit Anexa și i-au deportat pe cei opt, au luat tot ce era acolo. Pustie a găsit-o și Otto Frank după eliberarea din 1945 și așa a dorit să rămână.

Muzeul Anne Frank din Amsterdam poate fi vizitat și virtual. Aici poate fi văzut și originalul jurnalului.