Însingurat, patriarhal, colorat şi viu, cătunul Casa de Piatră este… acolo, în Apusenii lui, între ceruri, păduri şi stânci de calcar, cu toate poveştile, tainele şi oamenii lui care nu l-au părăsit.
De abia se luminase când am plecat din Albac spre Gârda de Sus, cu maşina unor localnici. În jurul orei 10, eram deja, numa singură, pe drumul ce ducea spre Gârda Seacă. Aveam de parcurs cam 15 kilometri, în jur de cinci kilometri până în Gârda Seacă şi de acolo, mai departe, spre Casa de Piatră. Speram totuşi să apară o maşină şi să merg o bucată de drum mai repede. Aşa a fost. Când am ajuns la Casa de Piatră, era încă dimineață și totul zăcea mohorât, sub o brumă nesuferită ce nu se dădea înfrântă.
Am întâlnit două femei care își mânau câteva vaci nu ştiu unde. Pe creasta unui deal, o altă femeie păzea o cireadă. Urc. În Apuseni, femeile au grijă de casă şi de animale, în timp ce bărbaţii se ocupă cu lemnul şi fac diverse munci, de zi, pentru a câştiga banii necesari supravieţuirii familiei. Moţii sunt, de când se ştiu, într-o luptă permanentă cu viaţă. Nimic nu-i cruţă. 
Firea oamenilor de la Casa de Piatră este ca a tuturor moţilor. Se arată aspri, la primul bună ziua, uneori suspicioşi cu necunoscuţii. După ce te cântăresc din priviri cu exigenţă, să afle cam cu ce fel de om au a face, încep să fie mai deschişi şi să povestească una-alta despre ei, viaţa lor, între bune şi rele. Asta se întâmplă numai dacă văd că pot avea încredere în tine şi că ai venit cu gânduri curate la ei.
M-am oprit să văd biserica nouă, dar priveam mai mult spre cea veche. Am avut, la un moment dat, impresia că trec prin curţile oamenilor, însă nimeni nu mi-a spus nimic.
Am întrebat o femeie în vârstă, care pregătea mâncare pentru animale, dacă pot coborî pe acolo în drumul spre Coibe. Mi-a răspuns scurt, şi-a văzut de treabă, eu de drum.Mă uitam la gospodăriile simple ale acestor oameni care muncesc toată ziua, fără să aibă parte (poate unii nici nu şi-au dorit vreodată) de prea multe răsfăţuri. S-au mulţumit cu viaţa de acolo şi vreau să cred că se bucură de ea cum ştiu ei mai bine.
Când ajungi aici, te-ai putea auzi şoptindu-ţi că ai vrea să rămâi acolo, să poţi sta departe de multa şi inutila forfotă citadină.
Cătunul ăsta te poate face să înţelegi lucrurile simple. Viaţa cât mai simplă. Nu înseamnă că este uşoară. Nici urâtă. 
La vreo 300 de metri de cătun, este Coiba Mare. Puţin mai sus, este Coiba Mică.La Coiba Mare, stăteam în faţa imensului portal al peşterii ― este cea mai largă intrare în peşteră din ţară, aşa spun cei de la Parcul Natural Apuseni ―, şi priveam o bucată de cer, strâns ca într-o căldare. Din albicios cum era dimineaţă devenea încet, încet, azuriu.Soarele a reuşit în cele din urmă să se arate şi să schimbe totul, să transforme o zi abătută într-una veselă.
La Gheţarul de la Vârtop nu am putut merge. Peştera se poate vizita numai între 15 iunie şi 1 septembrie. În afara sezonului, trebuie să faci programare în prealabil. În plus, accesul este permis doar în grup format din cel puţin cinci persoane, o restricţie pe care nu am înţeles-o, dar ştiu că există şi în alte părţi. Biletul costa 10 lei; este posibil să se schimbe. Încerc să mai trag de timp şi să mai stau pe dealul Vulturu de la Casa de Piatră câtă vreme soarele se arată aşa de vioi.
Într-un final, mă urnesc. Din când în când câte o veveriţă îmi tăia calea. La întoarcere spre Gârda, am dat de singurul om întâlnit pe acel drum: un englez, cu rucsacul în spinare. Mergea la Casa de Piatră. M-a întrebat dacă mai are mult de mers.
Mă întreb uneori dacă a fost încântat de acel cătun din Apuseni. Sper că da, măcar cât am fost eu. 
După aproximativ doi kilometri de la Casa de Piatră, pe partea dreapta (stânga dacă vii dinspre Gârda, deşi o să-l vezi mai greu, mai ales din maşină), am văzut indicatorul spre izbucul Tăuz. Nu puteam să ratez acest loc, mai ales că ştiam că, într-un episod despre aventurile lui în Transilvania, aici s-a aruncat în apă Bear Grylls. A supravieţuit, desigur.
Apa care intră în Coiba Mare iese la suprafaţă, după câţiva kilometri, la izbucul Tăuz. Adâncimea lacului ajunge la 90 de metri, iar curenţii, de la un anumit nivel, sunt nemiloşi. De altfel, în urmă cu mai mulţi ani, un speolog şi-a pierdut viaţa la izbucul Tăuz.
• Izbuc, cuvânt cu origine necunoscută, este o denumire regională în Munții Apuseni ce se referă la un izvor cu izbucnire și scurgere intermitente, care se formează în regiunile carstice și funcționează pe principiului sifonului (definiție dexonline).
• Izbucul Tăuz este pe partea stângă, cum mergi spre Casa de Piatră din Gârda; este un indicator micuţ, trebuie atenţie pentru a-l observa; se coboară pe o potecă, prin pădure, drum care nu durează mai mult de 10 minute.
De la izbuc, am pornit mai departe, tot pe jos, înapoi, spre Gârda, de unde, tot un localnic, m-a dus până în Albac, unde aveam cazare. Data viitoare, voi continua drumul de la Casa de Piatră spre zona Padiş. 
Pe drum, un gând năstruşnic nu îmi dădea pace… oare oamenii de la Casa de Piatră divorţează… Nu, nu se poate asta.Când auzi denumirea Casa de Piatră ai putea crede că aici oamenii şi-au clădit casele din piatră. De fapt, acest nume atât de inspirat ales vine de la pereţii de calcar din jurul aşezării. Casele sunt aproape toate, oricum toate cele vechi, din lemn.
» miniGhid «
• Cu mașina: Din Gârda de Sus spre Gârda Seacă – Casa de Piatră.
• Distanțe: din Gârda de Sus – 15 kilometri.
⤳ Idee: Distanţa dintre Gârda de Sus şi Casa de Piatră este de aproximativ 15 kilometri; se poate parcurge cu maşina, este drum pietruit. Pentru experienţe de călătorie, recomand să mergi pe jos sau cu bicicleta. Se poate ajunge şi pe alte trasee, de exemplu venind de la Padiş sau de la Arieşeni.
⦿ Trivia:
• Parcul Natural Apuseni: În multe zone din Parcul Natural Apuseni, accesul cu maşina şi alte motoare este interzis. Nu ştiu dacă se ţine cont de acest lucru, dar indicatoare există.
» Tu ce spui? «
◌ Ai fost la Casa de Piatră? Ţi-a plăcut?
◌ Dacă nu ai ajuns, privind fotografiile îţi place cum arată acest cătun?
◌ O vacanţă aici este pe gustul tău?
Join the discussion
daca ar fi dupa mine, as declara apusenii rezervatie naturala.
din pacate, turistii fac o mizerie de nedescris acolo.
si da, au o viata foarte grea, dar sunt fericiti asa…
Şi mie îmi place să cred asta, Vlad, că oamenii din acele sate şi cătune sunt fericiţi acolo, oricum, cei cu care vorbeam îmi spuneau că nu ar putea trăi într-un oraş şi nu ar pleca de acolo pentru nimic în lume, aşa că…
Ai dreptate, din păcate, peste tot sunt gunoaie. Apropo de interdicţii, mi-a povestit cineva că a văzut un indicator cu accesul interzis pentru maşini. Şi nu a intrat. Dar un alt şofer a mers mai departe. Este mult de muncă să-i faci pe unii oameni să înţeleagă că trebuie să aibă grijă de natură, chiar dacă nu e grădina lor, dar atâta vreme cât soluţii există, mai trebuie doar să se dorească asta.
sigur mi-as petrece vacanta aici, mai intrebi?:P ador locurile izolate, dar pitoresti, captive parca intr-o lume doar a lor, unde ti se pare ca nimic rau nu se poate intampla. Iar episodul cu Bear Grylls l-am vazut chiar inainte sa-l difuzeze in Romania, asa ca sigur as merge pe urmele lui. Sunt o mica fana;)
… 🙂 La Casa de Piatră cred că o să-ţi placă, atunci. Din fericire, încă îşi păstrează frumuseţea şi găseşti acolo autenticitatea vechilor sate din Apuseni.
Dar totuşi să nu te arunci în apa de la Tăuz, da?! 😀
promit ca voi fi cuminte. Nebuniile le las in seama britanicului;) eu o sa ma multumesc sa-i savurez culoarea incredibila, de pe margine…
Un loc minunat, numai bun de pentru o vacanta sau un weeek-end relaxant :). Deja m-ai convins, mai ramane sa am si ocazia, care daca se iveste sigur nu o voi rata :).
Aşa este, Ana Maria, zona Apusenilor este minunată… Păi să ţinem atunci pumnii să se ivească într-o zi, nu?!… 🙂
Ai ales pentru postarea ta un loc care imi place mult si mie. Vara asta n-am mers pe acolo dar cam in fiecare vara dam o raita…. Drumul spre Padis e frumos dar dupa ce am iesit din padure la gol, mi s-a parut teribil de lung. Ca sa nu spun ca dupa ce am mancat la cabana ne-am si intors, in aceeasi zi. Dar asta se intampla acum cca. 10 ani…
Da, îmi sunt tare dragi locurile alea, oamenii… Sper să merg şi anul ăsta, să fac mai multe trasee pe acolo. Păi daca v-aţi şi întors din Padiş, cred că a fost lung şi obositor. Dar ce fain e, totuşi… 🙂
Inca prin zona asta nu am ajuns! Intr-o iarna am ramas inzepezita in Arieseni si de atunci nu mi-a fost prea draga ruta asta 🙂
🙂 Da, ştiu cum e când se întâmplă ceva mai puţin plăcut într-un anumit loc… pe urmă nu te mai prea poţi împrieteni cu acel loc. Eu sper totuşi că o să mergi, Alice, zona este superbă, iar la Casa de Piatră, cât timp o să mai fie încă aşa, este ca un basm.
Buna Mira,anul acesta ne-am propus sa mergem la Garda de sus.Dupa ce am vazut aici la tine abia astept sa ajungem acolo.foarte frumos,o minunatie,sper sa putem sa mergem in fiecare zi pe jos nu cu masina.Astept vara…..
Bun venit, Mariana! Sunt convinsă că veţi avea o călătorie superbă acolo, zona Apuseni este o poezie. Vor mai fi articole, aşa că, până când vine vara, o să ai timp să afli cât mai multe despre acele locuri.
Foarte interesant, fotografiile din catun emana asa o liniste… M-ai facut sa rad, in primul rand nu am mai auzit in viata mea de cuvantul izbuc, l-am cautat in DEX :)) Si bineinteles ca a supravietuit Bear, mai Mira, nu o sa-i vina lui tocmai Romania de hac haha. Poate nebuniile pe care le mananca ca sa faca pe interesantul 🙂 Iar intrebarea ta daca or divorta oamenii din catun… eu zic ca da. Cred ca cu cat e comunitatea mai mica, cu atat e telenovela mai mare 🙂
Haha! Da, Miki, izbuc, aşa se numeşte, vezi câte cuvinte înveţi cu mine?! 😀 În engleză cum se spune? Sau în olandeză… 😀
Dar e trist dacă tu crezi că divorţează, eu voiam să cred că măcar acolo lumea e fericită… 🙂
Am petrecut un revelion la Casa de Piatra si mai urmeaza unul in peste cateva zile. Trebuie sa merg si vara pentru trasee sau doar pentru mers cu bicicletele. Recomand cu caldura.
Buna sera la toata lumea. Imi spune cineva daca este posibil sa ajungi la Casa de Piatra iarna. Multumesc mult.
Dacă nu e prea multă zăpadă, cu o mașină de teren, echipată corespunzător de iarnă, se poate ajunge.