În secolele XVI – XVIII, băile din București nu erau întreprinderi sanitare puse la îndemâna marelui public. În ele oamenii nu veneau să-și îngrijească curățirea corpului, ci serveau mai mult ca un loc unde o parte din boieri, dar mai cu seamă negustorii, de toate naționalitățile, veneau să petreacă o parte din timpul zilei, să trândăvească câteva ore într-un aer cald, unde băieșii le făceau frecții și masaje și mai apoi le ungeau corpul cu uleiuri parfumate.
Între secolele al XVI-lea și al XIX-lea, Bucureștiul avea câteva băi publice – cele de la mănăstiri, hanuri și spitale –, la care se adăugau cele particulare, din curțile domnești și din cele boierești, scria istoricul George Potra.
S-au păstrat puține documente despre aceste băi vechi din București – calamitățile nenumărate ce s-au abătut de-a lungul veacurilor asupra orașului au provocat și această lipsă de informații istorice și arheologice, explica istoricul George Potra. Au rămas în schimb câteva însemnări mai ales de la călători străini.
Prima baie publică din București despre care există date documentare „este amintită pe la mijlocul secolului al XVI-lea”, numită „cea nouă” și „cea mare”, ceea ce înseamnă că a existat o altă baie „mai veche și mai mică decât aceasta”, scria George Potra.
Se știe că, în incinta Curții domnești din vremea lui Constantin Brâncoveanu, a existat și o baie, cu toate că nu s-a descoperit „unde anume s-a aflat” cu exactitate, dar s-au găsit câteva însemnări despre cum arăta:
Era împodobită cu marmură adusă de la Constantinopol și construită și îngrijită de meșteri armeni aduși tot de acolo.
O altă baie „trebuie să fi fost” și în palatul lui Șerban Cantacuzino – un boier bogat din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, care a fost, între anii 1678 și 1688 domn al Țării Românești – „Ar fi exclus să nu fi avut în palat o baie personală”.
Toate aceste băi vechi se presupune că funcționau cu aer cald, după modelul bizantin, preluat mai târziu de turci. George Potra menționa: „Nu se făceau în ele băi de cadă, ci numai limpezirea cu apă după baia propriu-zisă de sudație”.
În 1826, ofițerul, exploratorul și naturalistul scoțian, James Edward Alexander (16 octombrie 1803 – 2 aprilie 1885), a călătorit și prin Țările Române și, din București, și a lăsat o sugestivă însemnare despre experiența lui la una dintre băile turcești unde a mers „seara, cu o birjă”:
Am fost mai întâi conduși într-o cameră anumită unde ne-am dezbrăcat; de acolo am trecut într-o încăpere mică dar înaltă, plină de aburi izvorând din trei mici rezervoare, în care apa caldă sau rece era adusă prin țevi. După ce am asudat din plin, am fost frecați cu o mănușă de păr, după aceea spălați pe cap, acoperiți cu clăbuci de săpun, și stropiți cu apă caldă din belșug.
După aceea am fost acoperiți cu grijă și îndrumați în camera de îmbrăcare, unde ne-am odihnit o jumătate de oră, primenindu-ni-se hainele, în timp ce ne-am răcorit. Am fumat din narghilele, am băut cafele, am luat o lingură de dulceață și un pahar cu apă.
Ultima parte a acestui procedeu de îmbăiere este mult mai bine organizată decât în Persia.
„Baia nu era doar o utilitară și strictă instituție igienică, ci și un local de plăcere în care obișnuiții petreceau lungi ceasuri de desfătare”, explica dr. N. Vătămanu într-un articol despre băile din București între veacurile al XVI-lea și al XVIII-lea. George Potra comenta:
În timpul cât stăteau la baie culcați pe divane, sorbeau pe îndelete cafea turcească în felegene orientale cu zarfuri de tombac sau de argint și, la comandă, li se servea șerbet sau dulceață din chisele de sticlă pe tăvi de alamă, orientale, sau mai târziu pe cele de Lipsca; lingurițele erau de madem (adică de culoarea argintului) sau de argint veritabil, după obrazul și punga celui care făcea comanda.
Clericul și călătorul Paul de Alep (1627 – 1669) a lăsat un jurnal din călătoriile lui în care sunt și câteva însemnări despre câteva băi din Iași și din București. Una dintre băile boierești amintite este baia aflată în unul dintre palatele postelnicului Constantin Cantacuzino (1598 – 20 decembrie 1663):
Ieșind din biserică ne-am coborât în palatul acelui postelnic. Sunt clădiri domnești ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din orașe. Acolo se află o baie elegantă a cărei marmură e minunată; apa care o alimentează este adusă de roți cu găleți așezate pe râu.
În Iași, lângă mânăstirea Sfinții Trei Ierarhi a existat o baie veche clădită de domnitorul Vasile Lupu (1595 – 1661). I se mai spunea „feredeul” turcesc, un cuvânt preluat din limba maghiară, feredö (lit. fürdö), ce se traduce și prin baie publică. De asemenea, în incinta curții domnești de la Iași erau băi despre care Paul de Alep a amintit:
La Iași este o baie ridicată de Vasile vodă după modelul băilor turcești, cu cupole, marmură din belșug și camere frumoase. Ne-am îmbăiat acolo de mai multe ori.
El a mai zidit în palatul său, lângă casa doamnei, încă o baie cu plăci de faianță și o altă baie foarte îngrijită pentru folosința ei și a lui, cu marmură din belșug și cu bazine. Apa se aduce din lac cu harabalele (haraba era o căruță mare folosite pentru transport mărfuri și persoane).
Când a fost învins pentru a treia oară de dușmanii lui și când palatul era gol, această baie a fost încălzită pentru aga vistieriei. Noi ne-am îmbăiat acolo de mai multe ori. De la Istanbul încoace, baia se încălzește cu lemne.
Tot acest cronicar din secolul al XVII-lea a scris și despre băile din Târgoviște, unde „pe malul râului, sunt și feredeie turcești cu cupole frumoase”:
Aceste feredeie sunt alimentate cu apă cu ajutorul unei mici roți care mână apa. Înăuntru sunt două săli: una pentru bărbați, unde este un bazin de înot, și o alta pentru femei.
Într-o sală din mijloc, bărbații și femeile se dezbracă, bărbații intră în sala lor și femeile în a lor, căci toate aceste săli au uși.
Cum au fost văzute de bucureșteni aceste prime băi, istoricul George Potra scria:
Chiar dacă la început autohtonii nu vizitau aceste băi, din cauza anumitor rețineri sau neobișnuințe, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când foarte mulți neguțători de diverse naționalități se stabiliseră în oraș, bucureștenii au deprins și ei, încetul cu încetul, această plăcere a băilor, mai ales bărbații, cu atât mai mult că foarte puține locuri de distracție, în afara gospodăriilor proprii, erau în Bucureștii din acea vreme.
Mai târziu, în secolul al XIX-lea, cât bărbații își făceau tabietul băii, ce dura deseori câteva ore, „era la mare obișnuință pe acea vreme, să bea cafea, să servească dulceață și să fumeze din ciubuc”, un obicei de influență orientală împământenit în București de turci.
Comments are closed