Către toamnă, când celelalte plante cu flori și-au sfârșit traiul, în pajiștile dinspre munte, verzi ca buratecul, la marginea pădurilor de fag, dar și de brad, smălțuiesc poiana cu o pânză fină, mai ales când e bătută într-o parte de soarele spre asfințit, flori de brândușă de toamnă. Prin frăgezimea petalelor lor, ca tăiate în ametist, ele aduc aminte de brândușa de primăvară.
Când brândușele de toamnă, numite și brândușele morților, încep să înflorească și să împânzească pajiști montane este semn că a sosit și toamna, scria etnograful Romulus Antonescu în Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești.
În tradiția populară toamna începe la Sântă Măria Mică, în data de 8 septembrie, și durează până la sfântul Nicolae, celebrat la 6 decembrie. Romulus Antonescu nota:
Românii au asimilat, sub denumirea de brândușă, două specii de plante, la care asemănarea este dată doar de culoarea liliachie a florilor; una înflorește primăvara (Crocus heuffelions herb), cealaltă toamna (Colchicum autumnale L. ).
Ambele simbolizează începutul și sfârșitul ciclului vegetal. Prin asimilare, brândușa de primăvară este floarea celor vii, care se bucură pentru că, prin înflorirea ei, le vestește primăvara. Se crede chiar că ea apare înainte de topirea zăpezii din cauza răutății mamei vitrege a Pământului, care o scoate cu forța afară, ca și Baba Dochia care își trimite nora în pădure să culeagă fragi copți la începutul lunii martie.
[…]
Brândușa de toamnă este plantă toxică, denumită, în multe zone, floarea-brumei. Este ultima plantă care înflorește toamna prin poienile umede, fiind, în același timp, și floarea celor morți.
SUS •• Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Despre îndrăgita plantă erbacee, ce se ivește primăvara, etnograful Ion Ghinoiu scria că este „o floare a celor vii, opusă brânduşei de toamnă, considerată floare a morţilor”. Povestea lor a spus-o Ion Ghinoiu:
Ele ar fi fost surori gemene, izgonite din casă de mama vitregă: pe una primăvara şi pe alta toamna. Dumnezeu le-a transformat în flori, sorocindu-le să înflorească una primăvara şi alta toamna. În calendarul tradițional popular, înflorirea lor corespunde cu manifestarea a două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă.
În așezări sătești din Suceava, se considera un păcat dacă se rupeau florile brândușei de toamnă. Tot acolo, brândușa de toamnă a fost redată ca motiv ornamental pe cozile lingurilor de lemn ce se foloseau în păstorit, menționa Ion Țugui în Tâlcul unor ornamente pe lingurile de lemn folosite în păstorit.
Când brândușele apar în luna octombrie, la maramureșeni se spune că e „un semn de toamnă lungă”. Prin Banat, numele brândușei a fost dat măcinicilor care se împart drept pomană la Moșii de Mărțișor, în ziua de 9 martie.
Cei din așezările Mărginimii Sibiului se pare că obișnuiau să mănânce ca împărtășanie prima brândușă de primăvară întâlnită în cale, un obicei observat de unii etnografi și în alte zone din țară. În anumite locuri, prima brânduşa de primăvară care răsărea era mâncată ritual cu credinţa că, acela care o mănâncă, va fi ferit de brâncă (erizipel).
Artur Gorovei (19 februarie 1864 – 19 martie 1951), folclorist și etnograf, a notat o credință auzită în Transilvania: „Cine dorește să-și întinerească ochii, este bine să-i frece cu o brândușă de primăvară, în timp ce zice: Floarea asta bătrânească / ochii mei întinerească”. 
SUS •• Fotografii, de la stânga: Mira Kaliani / Călătorii la Singular | Myriams-Fotos/Pixabay | Micha/Pixabay
Etnograful Ivan Evseen (11 august 1937 – 1 mai 2008) scria despre brândușă:
Floare ce răsare imediat după topirea zăpezii, brândușa de primăvară, sau toamna târziu, brândușa de toamnă, de culoare liliachie, marchează începutul și sfârșitul sezonului cald și al ciclului vegetal.
Este floarea vieții și a morții. Numeroase legende ale metamorfozei unei fete în această floare vădesc caracterul ei de simbol fitomorf al spiritului strămoşului mitic.
Brândușa de primăvară atrage privirea cu galbenul de șofran al florii, motiv pentru care, prin unele locuri, era numită „șofran”, scria Ion Simionescu (10 iulie 1873 – 7 ianuarie 1944), geolog și paleontolog. El explica:
Cu frunze lungi, subțiri, și o floare la fel, brândușa de primăvară se ivește repede, fiindcă bulbul ei solid e plin de hrană din anul anterior. Pentru că se desfășoară repede floarea, mâncarea din bulb se isprăvește; altul apare, asemenea cățelului de usturoi, în care prin activitatea frunzelor se adună rezerva pentru anul viitor. Roata vieții se învârtește mereu.
„Îndrăzneața” brândușa de primăvară înflorește și spre marile înălțime montane pe care încă stau zăpezile din iarnă:
De cum începe omătul să se topească, se întețește pleiada de flori, gingășia plaiurilor de munte în cadrul măreț al piscurilor stâncoase.
SUS •• Mijloc: Ilustrație de Jacob Sturm, Deutschlands flora in abbildungen nach der natur, 1830
G. Flemwell, autorul unei frumoase lucrări din 1909, Alpine Flowers And Gardens, scria:
E în adevăr un tablou impresionant să vezi aceste firave și sălbatice legiuni singuratice, în mijlocul imensității zăpezii. Făptura lor încântătoare este simbolul dulcii umilințe; fizionomia liniștită nu e alterată de teamă. Sentimentul datoriei cu credință îndeplinită îi dă o liniște și o seninătate care sunt în adevăr molipsitoare.
I.Simionescu povestea:
Către toamnă, când celelalte plante cu flori și-au sfârșit traiul, în pajiștile dinspre munte, verzi ca buratecul, la marginea pădurilor de fag, dar și de brad, smălțuiesc poiana cu o pânză fină, mai ales când e bătută într-o parte de soarele spre asfințit, flori de brândușă de toamnă. Prin frăgezimea petalelor lor, ca tăiate în ametist, ele aduc aminte de brândușa de primăvară.
Brândușa de toamnă are doar floarea „ca o pâlnie lungită”, cu petalele ușor răsfrânte și toxice – „Țărâna verii pe sfârșit / Prin crângul gol, în fiecare an / Întinde-n soare pâlnii otrăvite / Brândușe, flori subțiri de porțelan”, cânta poeta Otilia Cazimir. Cu toate acestea, comenta I. Simionescu, au darul să atragă „prin gingășia florilor ce presară fâneața, ultimele înainte de a se așterne zăpada”.
„Călătorii pășiau pe covoare de brândușe de primăvară vineții, împestrițate cu rare brândușe albe; întocmai ca niște fetițe curioase, ridicate în vârful picioarelor, ghioceii cei mai înalți își aplecau cele trei ale lor petale feciorești în cupa brândușelor vecine.”
Nestor Urechia, În Bucegi, 1906
Comments are closed