Dacă aș descrie Bucureștii în câteva cuvinte, aș spune că sunt ca o femeie încântătoare, cu o mulțime de defecte, însă nespus de ispititoare – poate în pofida defectelor sau poate datorită acestora. Contrastul dintre modernismul febril și medievalismul evident este izbitor. Pe de o parte, este occidental, parizian, elegant, pe de alta, este oriental, provincial și de o mizerie pitorească. Este întocmai oglinda ce reflectă cu fidelitate imaginea acestei țări vechi și noi în același timp, aflată la hotarul dintre Occident și Orient.
Spre sfârșitul anului 1911, în luna noiembrie, Ethel Greening Pantazzi, originară din Canada, a călătorit de la Galați, orașul unde locuia după căsătoria din 1909 cu Vasile Pantazzi, căpitanul portului, la București. În volumul România, între lumini și umbre, a descris și capitala României de atunci.
Din gara cea „frumoasă”, cu porți „impresionante”, Ethel Pantazzi s-a urcat într-o „trăsură somptuoasă, trasă de cai aprigi”. Trăsura a străbătut „străduțe lungi, pline de case cu un singur cat și de magazine” și a intrat în agitația obișnuită orașului, cu vânzători ambulanți care își strigă mărfurile și țărani care își cară carnea, peștele și fructele „cu o prăjină aruncată peste umăr, în vălătucii de praf”.
Pe Calea Victoriei, „ca prin minune” se deschide o cu totul altă panoramă, „o lume a clădirilor impozante și a magazinelor cu vitrine elegant aranjate, a trotuarelor proaspăt asfaltate și a mulțimii de oameni bine îmbrăcați, care defilează într-o procesiune de uniforme și veșminte rafinate, croite după ultima modă”. 
SUS •• Casa Capșa, București, 1900 | Wikipedia, domeniu public
Curând, călătoarea a constatat că „Bucureștiul este cel mai scump oraș în care am avut nefericirea să-mi cheltuiesc banii”. La restaurante, prețurile sunt „exorbitante”, dar, nota ea, „cât de divine sunt restaurantele din București”:
Nici la Paris n-am gustat asemenea delicatese ca la Capșa. Restaurantul și cofetăria sunt locurile preferate ale celor din lumea bună. Fanții de toate vârstele, instalați la măsuțe de pe trotuar (când e vreme frumoasă) sorb apéritifs și cântăresc din priviri fiecare doamnă care trece pe lângă ei, de la zece dimineața până la miezul nopții.
Nu a putut să-i scape detaliul că, în viața capitalei României, cafenelele și restaurantele aveau un rol semnificativ. Amintea de restaurantul Ionescu, renumit pentru „originalele hors d’œuvres” și unde, în grădina cu copaci și viță-de-vie, Ethel Greening Pantazzi a ascultat prima dată muzică lăutărească:
Nu aveau un pian, ci doar un fel de harpă mare, așezată culcat, la care cântau cu niște ciocănele. Solistul, un violonist faimos în întreaga Europă, avea pieptul acoperit de decorații. Un prieten de-al lui B. (n. Basil, Vasile, soțul ei) mi-a spus că într-o seară a fost atât de impresionat de virtuozitatea acestui cântăreț, încât i-a lăsat un bacșiș de vreo 200 de dolari.
În vremurile vechi, când boierii erau încântați de cântecele lăutarilor țigani, le invitau starostele să bea un pahar de vin. După ce bea în sănătatea lor, paharul era trecut de la unul la altul și deseori era umplut până la buză cu monede de aur. Chiar și astăzi, acești violoniști oacheși țintuiesc cu privirea câte o doamnă atrăgătoare și par să cânte numai pentru ea – ba chiar se apropie de masa ei și-i cântă duios la ureche. Noblesse oblige – evident, cavalerul care o însoțește trebuie să se arate galant, răsplătindu-l generos pe lăutar.
SUS •• Stânga și dreapta: Calea Victoriei; Mijloc: Lipscani, București, perioada interbelică | Fotografii: Nicolae Ionescu
„Cele mai bune magazine” se aflau pe Calea Victoriei, bulevardul Elisabeta și strada Lipscani și era suficient să le privești doar vitrinele pentru a te simți „ca la Paris”.
Contrastul dintre sărăcie și bogăție, același pe care l-a constatat și în plimbările prin Galați și în împrejurimi, l-a văzut și în București, unde un palat putea să fie înălțat lângă un bordei. Nu i-au scăpat privirii și auzului nici „omniprezenții pui de găină” și cântatul cocoșilor în zori, pe care l-a găsit „iritant”, dar „preferabil față de urletele câinilor din orașele de provincie”. 
SUS •• Dreapta: Imagini din presa vremii, Bătaia cu flori de la Șosea, mai 1912
Nu poți spune că ai fost în București dacă nu faci o plimbare la Chausée, Șoseaua Kiseleff:
În orice după-amiază frumoasă, de la patru la șapte, e o adevărată plăcere să te plimbi pe Chausée Kisselef… Toată lumea iese să ia aer, să vadă și să fie văzută. Frumusețea și eleganța femeilor sunt legendare; toți cei care trec prin București observă acest lucru.
De o parte și de alta a șoselei sunt o mulțime de café chantants şi restaurante în aer liber, grupate în zona cea mai mondenă, unde seara este mare agitație.
În mai, la Chausée are loc o bătaie cu flori. Anul acesta, principele Carol a fost centrul atenției, bombardând domnișoarele cu flori și fiind el însuși ținta a sute de buchete, brișca lui dispărând de-a dreptul sub povara florilor.
Despre Cotroceni, atunci palatul principelui moștenitor, Ferdinand, și al soției lui, principesa Maria, scria:
Cotrocenii, palatul principelui moştenitor, sunt în afara orașului, un conac frumos de piatră, înconjurat de un parc minunat; într-unul dintre colţurile palatului principesa Maria a aranjat o colecţie neobișnuită de cruci de lemn adunate din toate regiunile României, pentru a le salva de la dispariție. E o mare diversitate de forme și tipuri și multe sunt vopsite – una peste alta, este un fascinant muzeu în aer liber.
SUS •• București, perioada interbelică | Fotografii: Nicolae Ionescu
Bucureștiul era atractiv și prin mulțimea de evenimente pentru iubitorii de artă sau de muzică:
Simfoniile, operele, concertele sau expozițiile de artă sunt atât de numeroase, încât ar fi cu siguranță posibil să-ți petreci tot timpul savurându-le. Toată lumea pare să fie talentată și instruită la artă. Serile muzicale improvizate sunt dese, iar invitații iau parte la aceste evenimente cu cea mai mare naturalețe.
Două expoziții private de artă sunt uneori deschise publicului. Mi-a făcut deosebită plăcere s-o vizitez pe cea a domnului Kalinderu (n. Ioan Kalinderu, 28 decembrie 1840 – 11 decembrie 1913, a fost și administratorul Domeniilor Coroanei), mai ales că galantul domn ne-a însoțit, oferindu-ne explicații şi comentarii. Locuința dumnealui este o căsuță de modă veche lângă care s-a construit o galerie modernă.
[…]
O altă colecție notabilă este cea a domnului Simu, expusă într- o galerie clasică în care predomină lucrările pictorilor francezi.
Printre comorile Bucureștilor se află și o colecție de douăsprezece piese din aur masiv expuse la Muzeul Național. Acest tezaur a stârnit interesul savanților din întreaga Europă când a fost descoperit…”
SUS •• Hipodromul de la Băneasă, tribuna nouă inaugurată în 1906; Dreapta: Doamne din București la curse de cai în Băneasa, perioada interbelică / Fotografie: Nicolae Ionescu
Unul dintre cele mai frumoase locuri din Bucureștiul acelei epoci a fost Hipodromul:
Aici se adună floarea aristocrației românești și frumusețile Capitalei, în după-amiezile de duminică, mai cu seamă primăvara și toamna.
Tribuna este impozantă și bine proporționată. Locurile de la balcon oferă o priveliște încântătoare asupra peisajului din jur. Caii domnului Marghiloman (n. Alexandru Marghiloman, 1854 – 1925, om politic) par să câștige toate cursele și poate de aceea publicul nu le privește cu foarte mare interes – câștigătorul e de la sine înțeles! M-a amuzat faptul că majoritatea (presupușilor!) spectatori păreau să nu dea nici o atenție curselor, continuând să se plimbe și să converseze cu spatele la arenă!
Comments are closed