Dincolo de zona de confort – Călătoria cu autostopul

Nu poate să fie atât de stânjenitor. Nici dificil. Nici ridicol. Dacă vine vreo mașină, fac sau nu semn. Poate va opri. Probabil că nu. Acestea erau gândurile mele învălmășite de prima mea experiență cu autostopul ce a fost în urmă cu destui ani.

» Autostop (din limba franceză) – procedeul prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobiliștilor ocazionali.

Dar știi ceva? La un moment dat, te obișnuiești și devine simplu și nu mai ai deloc sentimentul că ești un nimeni în drum și toți vor trece pe lângă tine fără să te bage în seamă. Mulți, cei mai mulți, fac asta, dar nu-ți mai pasă absolut deloc. Tu îți vezi de drumul tău și te bucuri mai mult ca oricând de călătoria ta. Maşina a fost și a rămas pentru mine ceva trecător, la fel ca multe alte lucruri.

Aparent nimic nu ar trebui să mă împiedice să merg cu mașina mea fără să mai fiu nevoită să găsesc alte mijloace de transport. Aparent.

Adevărul este că sunt una din cele trei femei rămase pe planetă care nu găsește nimic interesant în a conduce o mașină (și care nu are 70 de ani – deși cunosc femei de +70 de ani care conduc minunat). Știu, chiar știu, în ce secol suntem, dar nu toată lumea vrea să conducă mașini (sau eu sunt singura?).

Pe cât de mult îmi place să călătoresc singură, cam tot pe atât de mult îmi displace să merg singură cu mașina pe șoselele României (și nu întotdeauna găsesc pe cineva la ocazie). Prea multă agresivitate, prea puțin respect pentru ceilalți. Ca să rămân cât de cât în lumea zen, cu armonia și lucrurile ei frumoase și bune, caut variante.

Această măruntă și veche fobie m-a făcut ca, din când în când și în anumite locuri,  să fiu unul dintre autostopiştii pe lângă care ai trecut şi ți-ai spus „ia uite-i şi pe amărâţii ăştia”. Ok, știu că nu ai spus asta niciodată, poate chiar ai oprit şi am călătorit o vreme împreună, cine ştie. Am zeci de astfel de amintiri, chipuri și voci și fragmente de povești ce mi-au rămas în memorie.

Pentru că au fost oameni care au făcut la un moment dat un gest frumos pentru mine, indiferent cât de neînsemnat și trecător ar părea. Prima călătorie în care am folosit zi de zi autostopul – fiindcă alte opțiuni nu am avut  – a fost în Apuseni. A rămas călătoria memorabilă, cu zeci de amintiri extraordinare pe care le vei putea descoperi în cartea mea „În sălbăticia Apusenilor” (va fi disponibilă online din iarna 2018).

» Autostopul rămâne un mod de a călători simplu, comod, rapid și, în anumite locuri, singurul disponibil. Și nu te costă nimic.
» În cele mai multe țări, autostopul este permis (uneori chiar încurajat), însă în călătoriile prin diferite locuri din Europa eu am folosit până acum numai mijloace de transport în comun (fiindcă în multe țări sunt gândite și pentru turiști, nu doar pentru navetiști – cum este din păcate în România) sau am mers cu localnici pe care i-am cunoscut.

De ce să alegi autostopul – Câte ceva din experiențele mele

A călători cu autostopul e o experiență pe care nu oricine se simte confortabil să o testeze (mai ales femeile care călătoresc singure). Eu am încercat-o de multe ori și, probabil,  voi mai face asta din când în când.

» O provocare continuă «

Toți vrem să ne știm în siguranță, la adăpost de pericole, și e cât se poate de firesc să fim așa. Ne plac lucrurile cu care suntem obișnuiți, cele care intră în rutina zilelor noastre. Ne place să călătorim cu oamenii pe care îi cunoaștem, ca să evităm surprizele neplăcute (deși, uneori, în acest fel avem surprizele cele mai neplăcute). Ceea ce știm, ne este bine cunoscut, nu ne face să o luăm la goană (cel puțin așa se presupune).

A urca în mașină cu necunoscuți e un lucru ce poate provoca panică oricui. E în firea noastră să ne lăsăm copleșiți de scenariile de groază pe care mintea ni le servește. Nu e ușor să ieșim din zona de confort, acolo unde totul poate fi prietenos și sigur, și să ne simțim minunat când ne trezim dintr-o dată într-o situație pe care nu o putem controla complet.

Dacă poți face asta, să te adaptezi repede, se spune că ai gena curajului în tine. Așa se spune. Și totuși, oricât de incomod m-aș simți, uneori chiar panicată, a merge cu o ocazie e o experiență aparte.

Mă provoacă să-mi înfrâng frica de necunoscut, să-mi controlez gândurile negative, să am încredere în instinctul meu și să cred că totul va fi bine. Mă provoacă să îndrăznesc. La urma urmei, nici cel care oprește (cu intenții bune, evident!) nu știe cu cine are de-a face, așa că și pentru el este tot o provocare.

CITEȘTE: Călătoria te ajută să îndrăzneşti?

» Adevărata călătorie «

Dincolo de repulsia mea de a conduce mașina, călătoresc așa cum cred eu (dar voi să nu credeți asta!) au făcut-o dintotdeauna și o fac mai departe adevărații călători. Aceștia s-au folosit mereu de mijloacele de transport pe care le aveau la îndemână în locul unde se aflau. De la cal la cămilă, de la autobuze retro (să mă exprim poetic) la bărci, de la mașini de toate felurile la căruțe de un singur fel. Printre toate acestea, autostopul a funcționat mereu.

Așa simt eu că e adevărata călătorie. Cea care te provoacă să ieși din zona de confort. Cât de simplu este să te urci în mașina ta și să pornești la drum, să vizitezi ce ți-ai propus, să te urci în mașina și să pornești mai departe. Cât de provocator este să mergi cu mijloace de transport, să faci autostopul, să mergi cu căruța, la nevoie.

» Oamenii sunt surprinzători «

Chiar sunt. Plecam din satul Fântânele spre Orlat și, mai departe, plănuiam să ajung la Cristian, iar de acolo, după ce vedeam biserica fortificată, mergeam la Sibiu.

Din Fântânele până la Orlat sunt doar 5 kilometri, însă eram destul de obosită după un circuit făcut pe jos prin câteva sate din Mărginimea Sibiului și simțeam nevoia de o pauză. Fiindcă tot venea o mașină, i-am făcut semn și a oprit. I-am spus că merg la Orlat și șoferul mi-a răspuns că mă duce la Săcel, de unde pot lua trenul până la Orlat.

Îmi suna prea complicat, așa că i-am mulțumit și i-am spus că voi merge totuși la Orlat. Apoi, l-am auzit: Știți ceva, haideți că merg la Orlat.

– Dar ați spus de Săcel.
– Merg doar să iau pâine, pot să iau și de la Orlat, tot aia e.

Da, necunoscuții sunt uneori surprinzători, la modul cel mai plăcut.

» Oamenii sunt buni «

Chiar sunt. Nu neapărat toți, dar mulți au, cel puțin din când în când, dorința de a face un bine. Mă conving de fiecare dată când pornesc la drum. Îmi place când văd bunătatea din oameni tot așa de mult cum îmi plac începuturile – de aceea iubesc răsăriturile –, întâlnirile (un pic mai mult decât despărțirile), călătoriile făcute pe îndelete.

Nu avem nevoie de motive pentru a face un lucru bun. Nici să-l strigăm apoi în gura mare. În Apuseni, eram într-un moment în care habar nu aveam cu ce voi putea pleca din Ghețari și a apărut din senin un localnic. În zilele ce au urmat, tot el s-a oferit să mă ducă din Albac spre Gârda, de unde porneam în drumeții. Ajutorul lui a fost de mare preț într-un loc unde autobuzele circulau rar spre deloc și nici prea multe mașini nu treceau. Gestul lui a fost incredibil, complet neașteptat dacă nu aș crede în omenie.

Mereu pornesc la drum cu gândul că voi întâlni numai oameni buni. Pentru că suntem făcuți să avem și bunătate în noi și atunci când știm că putem ajuta pe cineva, fără să ne dăm peste cap pentru asta, o facem. Poate că nu toți, dar mulți, cei mai mulți.

» Mai eco «

A merge cu o ocazie sau a împărți o cursă este benefic și pentru mediu – o mașină mai puțin, poluare mai puțină. Simplu. Nu mai spun dacă mergi cu o căruță sau, poate, călare pe un măgar.

» Afli mai multe «

În general, cei care opresc sunt localnici, mai ales când ești în așezări mici, unele izolate, unde ei circulă mai mult. Când am vrut să ajung la Cheile Întregalde, niște localnici au oprit și m-au dus până acolo. Ei mi-au spus unde mai pot vedea floarea de colț (aici crește la cea mai mică altitudine din țară).

În Apuseni, fiecare localnic pe care l-am întâlnit la ocazie mi-a spus de Groapa Ruginoasă, să merg să o văd. Nu abeam deloc intenția să merg, nu știu de ce, dar când zece oameni îți spun același lucru te pot face măcar să te gândești din nou la acel lucru și să te răzgândești în cele din urmă. Și bine a fost că s-a întâmplat așa.

» 20 de minute «

Acesta a fost recordul meu de așteptare, până acum. A fost în Ținutul Pădurenilor, într-o sâmbătă, când tot ținutul se pregătea de o sărbătoare locală (ceva cu fiii/fiicele satului). Nimeni nu pleca din sat spre Ghelari – Hunedoara, toți veneau de acolo. După zece minute în care începusem să fiu tot mai convinsă că nu voi reuși să plec în acea zi din acel loc, s-a petrecut minunea. Un bărbat tocmai mergea în direcția mea. Nici nu a trebuit să-i fac semn.

– Bănuiam că așteptați o mașină.
– Sincer, nu credeam că voi găsi.
– Ați avut noroc, am uitat ceva și trebuie să merg să iau.
Da, am avut din nou noroc, de fapt, uneori (sau poate de cele mai multe ori) e vorba de noroc.Acestea sunt câteva din motivele pentru care îmi place să merg cu alții cu mașina. Evident, dacă există curse locale, merg cu acestea, sunt la fel de pitorești. Dar când faci autostopul, întâlnești tot felul de oameni și intri mai ușor în vorbă pentru a mai afla câte ceva despre locuri, întâmplări, viață.

Frânturi de amintiri

# Undeva, prin Hunedoara, doi soți au oprit, m-au luat și au continuat discuția/ceartă de parcă nici nu existam. Doar la un moment dat, ea s-a întors spre mine și m-a întrebat de m-a speriat: „Spune, nu am dreptate?” Îmi cam pierise graiul și, pentru că bolborosisem ceva, dar nu ceea ce voia să audă, m-am cam așteptat să-i spună soțului ei să oprească mașina și să mă lase acolo. Nu a făcut asta, totuși (cum spuneam, fiecare om e bun în felul lui).

# Trei băieți și o fată ascultau manele la maximum și s-au abătut cam 20 de kilometri din drumul lor pentru a mă duce pe mine până într-un oraș. Deși am insistat că mă voi descurca și nu trebuie să facă asta – au făcut-o. E adevărat că șoferul a cerut cinci lei, dar a meritat. A fost singurul, din toate călătoriile mele cu ocazii, care a cerut bani, dar nu m-a deranjat deloc – la urma urmei, mi-a fost de ajutor.

# Un gitano, țigan, (ciganinŭ, gitan, gitano) mucalit. A ieșit de pe șosea și am intrat într-un cartier în care nu cred că aș fi avut curajul să merg singură nici ziua. „Ce faci, oprește și lasă fata aici”, i-a spus femeia care era lângă el ; „Nu o mai las, gata, o răpesc”, a zis el. Nu îmi place să recunosc asta, dar știu sigur că mă făcusem cam lividă (deși eram convinsă că glumea). A întors mașina, a lăsat-o pe femeie, am vrut să cobor și eu dar a întors la șosea și după câțiva kilometri a oprit și mi-a spus : „Uite, coboară și stai aici, din locul ăsta poți să găsești mai ușor o mașină de ocazie să mergi mai departe”.

# O doamnă care conducea o mașină mare și elegantă m-a făcut să zâmbesc: „Nu iau niciodată oameni care stau la ocazie, dar nu știu de ce am oprit când te-am văzut”. Firește că nu ia niciodată. Nici eu nu știu și m-a surprins în asemenea hal încât, atunci când am văzut că a oprit, eu am rămas pe loc convinsă că a oprit pentru altceva – până când mi-a făcut semnul acela „dar ce faci? hai odată!”. M-a dus din Cisnădie până la Sibiu.

# În Maramureș, am luat o grămadă de ocazii pentru a ajunge din Sighetu Marmației la Săpânța (în jur de 20 de kilometri) și înapoi. Vă vine să credeți că nu există mijloace de transport în comun din Sighetu Marmației la Săpânța, unde se află cel mai cunoscut cimitir din România? Nici mie. Cel puțin, în 2013 nu erau. Am fost cu Elena care s-a arătat tare curajoasă la prima ei experiență de acest gen (iar pentru mine a fost prima experiență când nu am făcut autostopul singură).

# Când mai merg cu mașina, și eu mă bucur să iau pe cineva, e un gest de omenie până la urmă. Îmi amintesc de o călugăriță din Bucovina pe care am dus-o până la mănăstirea ei, deși nu a fost în drumul nostru. Eram cu un prieten, era târziu, se înserase și nu m-a lăsat sufletul să o las din nou în drum, acolo unde a spus ea că poate să stea pentru a găsi o altă ocazie ca să ajungă la mănăstire. Am ieșit din drumul nostru, am străbătut o pădure și, după mai mulți kilometri, am ajuns într-un loc plin de farmec, așa izolat cum era. M-a amuzat când a vrut să plătească – nu am luat bani,  dar nu am scăpat de ele (veniseră în curte și alte maici) până când nu am mâncat acolo. Știm cu toții cât de bună e mâncarea la mănăstiri, prin urmare asta nu am refuzat. Am avut atunci o seară și o cină de neuitat.

Detalii

# Există o mentalitate, veche și în mare destul de greșită. Mulți consideră și azi că, dacă opresc și iau pe cineva, înseamnă că au nevoie de bani. Am călătorit cu zeci de oameni fără să le ofer bani. Acesta e, în general, principiul după care funcționează (ar trebui să funcționeze) călătoria cu autostopul. Se presupune că nu trebuie să plătești și nici cel care oprește nu ar trebui să se aștepte să primească bani – cel care oprește oricum merge în direcția ta și, dacă are plăcerea, te poate duce și pe tine.

# De ce opresc unii? Din diferite motive: pentru a ajuta pur și simplu, unii au fost și ei cândva autostopiști (și știau cât de plăcut este să te ia cineva) sau ca să nu călătorească singuri.

# În România, autostopul este legal, ilegal este să se ceară bani.

# Cei care fac naveta plătesc din obișnuință când merg cu o ocazie (și șoferii se așteaptă de obicei să primească bani de la ei). Când văd însă că ești un călător (un om cu rucsacul în spate nu poate fi confundat ca un navetist), cei mai mulți nu se așteaptă să le dai bani și nici nu îți cer (iar dacă încerci să le oferi, refuză amuzați, la fel ca mine cu călugărița din Bucovina).

# Dacă îți este teamă, nu face singură autostopul. Lucruri rele se pot, firește, întâmpla. Găsește pe cineva alături de care să călătorești și mergeți împreună și cu autostopul.

# Ca femeie, nu e cazul să te arăți provocatoare când aștepți o ocazie, cu speranța că așa vei avea șansa să prinzi mai repede o mașină. Poți nimeri peste cineva care exact asta caută și poate că nu se potrivește cu planul tău de călătorie.

# Se spune că femeile au șansa să prindă o ocazie mai repede. Probabil. De obicei, femeile care conduc opresc, fiindcă te văd femeie – asta mi-au spus toate femeile care au oprit și au fost zeci. La fel, bărbații opresc pentru că ești femeie și consideră un gen omenos să te ajute. Deseori am mers cu cupluri și de cele mai multe ori el, care conducea, a oprit pentru că i-a cerut soția/prietena.

# Poți refuza. S-a întâmplat deseori ca șoferii unor mașini mici să oprească, fără să fac semn, și să mă întrebe dacă mă pot duce undeva. Uneori, am refuzat politicos, invocând, în funcție de împrejurare, diferite motive. Nu are importanță dacă ei au crezut sau nu asta.

# Nu am reușit până acum niciodată să merg cu o ocazie de pe blablacar. Am avut câteva încercări, însă au fost tot felul de motive (din partea celor care anunțau cursele) și nu s-a finalizat nimic.  Oricum, în general, din ceea ce am văzut, sunt pentru distanțe mari și, de cele mai multe ori, între orașe.

# Sunt locuri în care nu numai că nu circulă autobuze, dar și o mașină trece foarte rar. În asemenea locuri, e inutil să te oprești la margine de drum și să aștepți o ocazie. Din Gârda de Sus la Casa de Piatră sunt în jur de 15 kilometri. Îmi doream să pot găsi o mașină să ajung cât mai devreme în acel cătun, însă știam că șansele sunt mici. Am mers câțiva kilometri buni și la un moment dat am auzit un motor. Am avut, și atunci, un noroc extraordinar. Cei doi bărbați m-au lăsat cam la un kilometru de Casa de Piatră, ceea ce a fost mai mult decât minunat pentru mine. La întoarcere, am mers pe jos până la Gârda Seacă, fiindcă oricum nu a mai trecut nicio mașină (nici căruță, nici om).

# Nici cel care oprește nu știe pe cine ia, nici tu nu știi peste cine nimerești. De obicei, aștept ca mașina să se apropie un pic, să pot vedea cine e la volan și dacă mai sunt și alte persoane. Dacă mi se pare că totul ar fi în regulă, fac semn. Ca idee, întotdeauna am făcut autostopul numai în timpul zilei.
De la stânga:

• Jack Kerouac, unul din celebrii scriitori și călători, a umblat dintr-un loc în altul cu autostopul. O fotografie făcută de Robert Frank.
• Un chinez călătorind într-o roabă – anii 1930.
• André Brugiroux este un călător francez care între 1955 (când avea 17 ani) și 2005 a vizitat fiecare țară și teritoriu. E celebru și pentru că a călătorit numai cu autostopul. Imaginea este din Japonia, anul 1970.
• Tatyana Kozyreva a fost una din cele mai cunoscute aventuriere moderne din Rusia. A călătorit în zone din Rusia, America de Nord, Europa, Asia centrală, China, Turcia și multe alte locuri și a parcurs mii de kilometri cu autostopul. A decedat în 2016, la 43 de ani, în urma unui accident de scufundare, în Indonezia.

Resurse
» Un site dedicat autostopului, cu sfaturi, articole diverse, inclusiv recomandări despre siguranță atunci când mergi cu ocazii.

Dincolo de zona de confort – Călătoria cu autostopul
» ESENȚIAL «

Fără îndoială călătoria cu autostopul este o experiență pe care nu oricine îndrăznește să o încerce. Ce am învățat din experiența mea de călător cu autostopul:
• Rămâne o provocare aparte.
• Pentru mine, e spiritul adevărat al călătoriei.
• Oamenii necunoscuți pot fi buni.
• Lucruri rele se pot întâmpla, firește iar o femeie va fi întotdeauna mai expusă unor riscuri. De aceea, e important să fii atentă și să ai încredere în ceea ce-ți spune instinctul. Chiar dacă o mașină oprește, dacă la prima privire nu ai încredere în șofer (poate mai e însoțit de unul sau mai mulți bărbați) renunță, nu te obligă nimeni să urci.

» Tu ce spui? «

◌ Ai călătorit vreodată cu autostopul?
◌ Dacă da, cum a fost experiența ta? Dacă nu, ce te-a reținut? (în cazul în care nu ai mașina ta)
◌ Povestește din experiența ta?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne întâlnim și pe Google+ | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest