Din momentul în care a scos urletul din piept, surugiul uită tot sau mai bine zis nu își mai amintește decât trei lucruri: vocea, biciul și caii. Din păcate vehiculul și călătorul nu sunt pentru el decât accesorii nedemne de atenție. Trece peste toate obstacolele fără oprire. Gropi, râpi, mărăcini, nimic nu-l înspăimântă, nimic nu-l oprește.
Educat, călător pasionat și scriitor talentat, Stanislas Bellanger (născut la Tours, în Franța, în 7 iunie 1814, a decedat la 18 aprilie 1859) a făcut mai multe călătorii în Europa și în Asia.
La vârsta de 20 de ani, a ajuns prima dată la București, unde un frate al mamei lui era viceconsul al Franței. În urma acestei călătorii, a publicat Le Kéroutza, volum apărut în 1846 în care a lăsat „una dintre cele mai pitorești descrieri ale societății românești aflată în plin proces de modernizare, în timpul controversatei perioade regulamentare”, cum notau autorii seriei Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea:
Cu umor, autorul narează supliciul la care este supus călătorul în timpul perioadei de carantină, sediile acestora fiind la Giurgiu, Galați, Brăila, Brașov. Aceeași toleranță o arată și în savuroasa descriere a călătoriei cu un mijloc de transport rapid, dar primejdios și incomod: căruța. […] El vede în acest mijloc de transport un simbol al lumii pe care o străbate, de unde și titlul cărții.
Spre deosebire de alți occidentali care au vizitat în acea epocă Țara Românească și Moldova, Bellanger a descris în general cu toleranță și „fără accente critice deosebite” experiențele prin care a trecut în călătoria lui în principate. S-a folosit în schimb din plin de darul cu care a fost înzestrat: cel de a povesti cu umor.
Ca orice călător din acea perioadă, sosit din Constantinopol, a fost și el supus unei carantine ce putea fi de 4, 8, 16 sau 24 de zile, „în funcție de anotimp”. Bellanger povestea:
Supravegheat de un director, de un medic special și de o femeie înțeleaptă, dacă trebuie, călătorul este închis într-o celulă de brad, atât de mare cât să nu se creadă într-o cușcă, în care i se oferă în chip de pat, o saltea plăcută din rogojini.
Odată scurse cele 4, 8, 16 sau 24 de zile, după cum starea sa i-a inspirat lui Esculap o teroare mai mare sau mai mică, un om, încercat de suferință, se prezintă și începe cel mai original botez de mântuire.
Se iau lucrurile pretinsului ciumat, dacă le are; sunt aruncate de mai multe ori în apă; se storc, se rulează ca niște sfori pentru dans. Se spune că este singurul mijloc de a extrage definitiv orice moleculă a flagelului. Se întind apoi de-a lungul unor bastoane încrucișate în formă de fascie; se plimbă pe dedesupt lămpi mari încărcate cu cărbuni încinși peste care se aruncă un parfum înțepător, aspru, al cărui fum pătrunzător trebuia să desăvârșească alungarea ultimelor urme ale epidemiei.
Odată terminate toate acestea, călătorul este azvârlit pe ușă, cu un brevet de purificare în buzunar și purtând sub braț, în chip de haine, trei sau patru frânghii ciuntite.
Modul de a călători în principate i-a oferit atât experiența cât și inspirația de a lăsa câteva pagini pline de vervă și mult haz:
În nici un loc din lume, după știința mea, nu se călătorește cu atât de mare rapiditate, dar într-un mod atât de puțin confortabil ca în principate. […]
Poștele române sunt de patru leghe, sau mai bine de 16 kilometri. Fiecare dintre ele are un popas, unde sunt ținuți la dispoziția voastră cai de călărie, cai de tracțiune, boi sau bivoli. Aveți de ales între patru mijloace de transport: primul – pe jos; al doilea – pe cal; al treilea – în trăsură; al patrulea: pe bivoli sau boi.
[…]
Călare sunteți însoțit de un poștaș (n. sensul de ghid), care are funestul obicei, ca tătarul în Turcia, de a străbate spațiul în goana mare, și pe care trebuie să-l urmați sub pericolul de a vă rătăci și de a face de trei ori drumul obișnuit […] Ajungeți deci la destinație, cu un lombago de peste opt zile. Dar ce importanță are! Ați ajuns.
În trăsură plecați însoțiți de doi, trei surugii, cu ardoarea unei lovituri de vânt; nu rulați pe pământ, veți brăzda aerul ca o rândunică, vă veți pierde respirația, și auzul, și vederea, asfixiat de praful care vă învăluie din toate părțile.
Călătoria în principate se făcea după anumite reguli, nota francezul. Mai întâi, călătorul trebuia să aibă o întâlnire cu aga sau, dacă acesta lipsea, cu ispravnicul orașului. După ce dădea toate informațiile necesare, adică unde vrea să meargă, ziua și ora plecării și adresa, primea o foaie de drum pe care apoi o prezenta la fiecare popas de la poștă.
În ziua și ora stabilite, călătorul era așteptat în fața porții „de un modest vehicul”:
Am spus modest cu intenție. Imaginați-vă o cutie, fără acoperiș, înaltă de treizeci de degete, largă de două picioare, lungă de trei, încadrată de patru roți dintr-o singură piesă, rotunjite cu o toporișcă și montate la două osii de lemn, totul fără nici un cui.
Aceasta este veți vedea, un pic mai mult decât o roabă (tărăboanță) și un pic mai puțin decât un tomberon, este o troacă. Are o garnitură de frânghii, două hamuri și o chingă […]
Trei dintre cai sunt încălecați fără șa, fără scări și fără zăbală, de trei români, care așteaptă flegmatic, cu biciul în mână, ca dumneavoastră să fiți gata.
Pregătit și „echipat” de drum, fără să aibă cea mai mică idee despre ceea ce îl așteaptă, călătorul „se va chirci de bine de rău pe patul de fân fermentat de care carul este umplut în chip de scaun”, și, odată instalat, dă semnalul de plecare, moment în care „primul surugiu va scoate un strigăt ascuțit, sălbatic, gata să-și dea sufletul, își va roti biciul deasupra capului și […] plecați fără ajutor din nici o parte.”
La poarta orașului, călătorul era oprit pentru a-i fi vizat permisul de „un presupus funcționar” care se aștepta întotdeauna să primească „bacșișul de trecere”:
Bacșișul, una dintre varietățile «bani pentru cinste», nu este obligatoriu, dar va exercita o mare influență asupra destinului călătoriei voastre. Dându-l de bună voie, acesta îl va determina pe funcționar să vă salute grațios și să-i spună surugiului: mergi repede!
Dincolo de barierele orașului, încep peripețiile și cei trei surugii simt nevoia să își arate din plin „atribuțiile”. Cei trei se apucă să strige pe rând. Începe primul și urlă până când își pierde suflul, moment în care va continua cel de-al doilea, apoi al treilea și din nou primul care, între timp, și-a recăpătat forța glasului:
Din momentul în care a scos urletul din piept, surugiul uită tot sau mai bine zis nu își mai amintește decât trei lucruri: vocea, biciul și caii. Din păcate vehiculul și călătorul nu sunt pentru el decât accesorii nedemne de atenție. Trece peste toate obstacolele fără oprire. Gropi, râpi, mărăcini, nimic nu-l înspăimântă, nimic nu-l oprește.
[…]
Se sparge o roată, carul se clatină, își pierde echilibrul, aruncă la zece pași călătorul său, îi rupe un umăr sau o coastă, și își continuă drumul, sărind în toate sensurile ca un balon elastic. Veți geme atunci, strigând ajutor cu toată puterea plămânilor voștri. Inutil! Surugiul nu aude; zelul său exaltat îl surzește.
Sosit la popas, numai atunci își dă seama surugiul că a pierdut o roată și îi lipsește călătorul.
Bellanger compara „căruța” cu un mijloc de transport rapid din sudul Italiei, cu diferența că „acela poate cu un cal să transporte cu ușurință șapte sau opt persoane, în timp ce acesta nu poate”. În principate, era se pare exact invers, cu șapte-opt cai se transporta o singură persoană.
Dar pentru a rezista la o călătorie atât de periculoasă și distructivă, vă trebuie o trăsură de fier sau o căruță […] M-am echipat cu o excelentă căruță. Este mai puțin distinsă, dar mai comodă și mai ales mai puțin înșelătoare. În afară de rezistența sa la toate încercările, căruța este acoperită și, veritabilă arcă a lui Noe, poate să dea azil la o jumătate de duzină de persoane […] și chiar la nevoie unei menajerii.
Iată de ce parcurgând cele două principate dunărene în acest rustic echipaj, am făcut din numele său titlul povestirilor mele.
Imagine: Poştă de cai în Moldova, 1837, desen de Auguste Raffet
Comments are closed