Drumeţiile în Apuseni m-au ajutat să realizez încă o dată cât de grozav este să călătoreşti singur. Din când în când. Este extraordinar ce sentiment de libertate poţi avea.
Sunt momente când vrei să iei o pauză, să laşi în urmă lucrurile cu care eşti mult prea obişnuit, să stai faţă în faţă cu tine. Să te bucuri de libertate. De călătoria ta. Să-ţi măsori limitele. Să le cunoşti. Să le depăşeşti. Dacă vrei. Important este să încerci. Uneori ştiu că am nevoie de asemenea momente.
E ceva rău în a face asta? Poate să fie un pic de egoism? Nu cred, cel puțin nu îl numesc așa. Şi nu fac pledoarii pentru călătoriile solo. De fapt, de ce nu? Pentru că sunt grozave. Din când în când o astfel de călătorie îţi spune câte ceva despre tine. Şi poţi fi surprins să te descoperi cu un curaj nebun și frumos, din acel soi care te face să capeţi încredere.
CITEȘTE: Călătoria solo: este potrivită şi pentru tine?
Nu pot spune însă că nu mi se pare grozav să ai cu cine călători, să ai cui să-i împărtăşeşti din gândurile tale, să fie cineva care să aibă grijă de tine dacă se întâmplă ceva. Şi totuşi, îmi place mult să călătoresc singură.
„Este cam ciudat să călătoreşti singură, mie mi-ar fi frică”, mi-a spus, printre râsete, o turistă tare simpatică pe care am cunoscut-o la o pensiune în Albac (în compania ei şi a soţului ei am petrecut un timp minunat, împărtăşindu-ne ce locuri am vizitat prin zonă, spunându-ne tot felul de poveşti şi mai ales râzând mult din orice).
Când călătoreşti prin oraşe este simplu. Te pierzi prin mulţime şi nimeni nu te bagă în seamă. Când cutreieri locuri izolate, unde mergi kilometri întregi pe jos fără să întâlneşti vreo aşezare şi umbră de om, probabil că unghiul din care priveşti tu lucrurile este total diferit de al celorlalţi.
Fără îndoială poţi fi văzut ca un ciudat. Ciudată. Cred totuşi că bărbaţii care călătoresc singuri nu prea sunt priviţi aşa. Oricum, un lucru știu acum sigur: în România pare a fi ceva mai neobişnuit și îi face pe oameni să se crucească. Pe cei din Apuseni, cu siguranţă.
Nici măcar nu mi-am dat seama de faptul că apar cam ciudată până când, după două zile de umblat prin tot felul de locuri izolate, am realizat că prima întrebare a celor pe care îi întâlneam suna mereu la fel: D’apoi numa singură?
Ca să mă deplasez dintr-o localitate în alta, am luat diferite maşini. A fost aproape singura opţiune pe care o aveam. Puţinele mijloace de transport în comun circulau după un orar numai de şoferii lor cunoscut. Dar a fost încurajator să văd cât de repede opreau în special localnici şi, după ce urcam, cât de repede auzeam: D’apoi numa singură?
În prima zi când am ajuns în zonă, am stat de vorbă cu un localnic în dorinţa mea de a explora locuri frumoase cunoscute doar de ei şi deloc pomenite în ghiduri. Mi-a spus de un traseu pe care l-au marcat chiar în vara asta, apoi mi-a amintit toate sălbăticiunile care trăiesc prin pădurile Apusenilor. După care m-a întrebat: „Dar nu mergeţi singură, nu?! Nu ar fi bine. Ursul ca ursul, dar nu vă doresc să vă întâlniţi cu un râs.” Sinceră să fiu chiar nu ştiu cu ce te poate ajuta faptul că mai eşti cu cineva în cazul în care te întâlneşti cu ursul. Sau cu un râs. Poate doar dacă acel cineva fuge ceva mai încet decât tine. 
Momentul culminant în toată această poveste a fost la Gârda Seacă; tocmai intram pe un traseu ce străbătea pădurea. Am trecut pe lângă o casă unde o femeie în vârstă m-a întrebat, firesc, dacă sunt numa singură şi mi-a spus făţiş să am grijă că atacă urşii.
Cu gândul unui posibil atac al urşilor am intrat în pădure. Recunosc, imediat m-au trecut toate fricile posibile și aproape o luasem razna. Dar mi-a fost şi ciudă gândindu-mă ce simple erau aceste lucruri în copilărie. Acea perioadă extraordinară când nu ştiam ce înseamnă frica şi umblam prin pădure fără să-mi fie inima cât puricele că mă întâlneam cu ursul. Ba chiar visam la asta.
Sau vârsta aia de la 20 şi un pic de ani când nu-mi făceam griji din orice şi tot ceea ce părea mai periculos era mai distractiv. Desigur, este normal să fie urşi în pădure, doar e casa lor. Ştiam însă că, indiferent cât de fioros pare, el este mult mai speriat ca mine. Aşa că, am mers pe traseul meu și i-am spus muuulte poveşti care cred că l-au încântat.
CITEȘTE: Unde te mai pierzi în Apuseni: la Casa de Piatră
A fost grozav momentul când am realizat că am scăpat de temeri, de îndoieli, de gânduri nepotrivite și am putut să mă bucur cum nu se poate de acel traseu care tot urca prin pădure şi, din când în când, ieşea într-o poiană de vis, cu panorame superbe.
Mă uitam în jur şi nu-mi venea să cred cât de frumos era şi de pustiu părea tot ce cuprindeam în priviri. Câtă linişte domnea acolo, spartă din când în când de un foşnet necunoscut şi de sunetele a tot felul de păsări.
Atunci am realizat din nou ce important este să faci din când în când un astfel de exerciţiu. Este o veche şi bună lecţie ce te ajută să scapi de angoase, frici, temeri. Acele stări care te ajută nefericit să ratezi cele mai grozave momente ale unei călătorii.
Aşa că, numa singură am continuat să cutreier prin Apuseni. A fost încă o experiență ce m-a făcut să înțeleg că este minunat să călătoresc uneori singură şi cât de câştigată sunt cu astfel de călătorii. Şi nici nu trebuie să plec luni în şir (deși mi-ar plăcea). Cred că, din vreme în vreme, în doze echilibrate, face numai bine.
Dar sincer, la urma urmei chiar ai putea crede că eşti vreodată singur?!
» Tu ce spui? «
◌ Dar tu, călătoreşti (uneori) singur/singură?
◌ Dacă da, ai avut impresia că eşti privit/ă ca un ciudat/ă?
◌ Crezi că în România oamenii au prejudecăţi atunci când te văd călătorind singur, poate şi mai multe dacă eşti singură?
Join the discussion
Mira draga, nu prea am calatorit singura in Romania, dar am facut-o în Franta 🙂 Am colindat prin Longuedoc Roussillon singurica, singurica… si a fost si frumos dar pe alocuri si trist. Eu trebuie sa recunosc ca ma gandeam la ai mei de acasa, parca as fi vrut sa impart frumusetile ce le vedeam cu ei, mai ales cu EL, dar asta totusi nu m-a tinut in casa pana cand o sa pot veni cu El pe acolo ci am iesit si am explorat si vreau sa-ti spun ca am amintiri superbe din acele explorari, am fost eu cu mine si cu gandurile mele si cred ca in vremea aceea creativitatea mi s-a dezvoltat cel mai mult…
Îmi place foarte mult cum scrii si imi place mult cum calatoresti, a fi singur nu inseamna neaparat plictis si tristete ci bucurie si experienta… tare mi-ar placea sa te cunosc candva si face to face…
Mi-ai făcut ziua minunată, Bia, cu aceste vorbe! Cu siguranţă ne vom cunoaşte, chiar îmi planific să ajung la Cluj cât mai curând şi eşti prima pe listă 🙂
Te înţeleg perfect, simţi nevoia să împărtăşeşti cu cineva drag bucuria când ajungi într-un loc frumos, dar pe de altă parte ai văzut ce grozav poate să fie când eşti doar tu, singurică, singurică, savurând pe îndelete şi în ritmul tău tot ceea ce vezi. Aşa că, din când în când, merită să mai încerci şi astfel de experienţe 🙂
Mie imi plac calatoriile in doi, imi place sa arat ce-mi place sau ce descopar si exteriorizez ceea ce vad, ce simt, ce admir. Insa nu m-as da in laturi la o calatorie solo, pare incitanta, cu siguranta as face mai multe poze si am observa mai multe pentru ca as incerca sa retin totul pentru a putea reda cat mai mult. Sunt minunate pozele tale!
Mulţumesc, Kadia. Este minunat să călătoreşti în doi, mai ales dacă este persoana cea mai dragă din viaţa ta. O călătorie solo este însă diferită, mi se pare o experienţă mai profundă. O trăieşti şi priveşti altfel.
Eu sincer nu am avut niciodata ocazia sa calatoresc singura, dar daca mi s-ar ivi ocazia nu cred ca as spune nu. Felicitari pentru cum ai descris experienta asta…nu se putea mai bine 🙂 . Prejudecatile conteaza mai putin, important este ca tu sa faci ceea ce te face fericita 🙂
Aşa este, Ana Maria, ai perfectă dreptate, ceea ce contează este să facem lucrurile pe care ni le dorim, indiferent de părerile celorlalţi. Aşa să faci, dacă ţi se va ivi ocazia, să nu refuzi, vei vedea ce experienţă frumoasă va fi. Dar ai grijă, ca pe urmă să nu-ţi doreşti să călătoreşti mai mult singură 😀
Frumoase randuri Mira si frumoase peisajele surprinse. Apusenii sunt minunati.
In general calatoresc in doi, sau mai multi. Imi place asa pentru ca am cu cine impartasi impresiile, gandurile, parerile si mai ales cu cine schimba o vorba. Grupurile prea mari pe de alta parte nu-mi plac, e greu de impacat toata lumea si risc sa nu ma simt libera, sa ma plimb asa cum imi place.
Cu toate astea am vizitat locuri si singura, chiar daca nu singura am ajuns acolo :). Orasul Metz vara trecuta l-am batut la picior 3 saptamani singura, sotul meu lucra. O mare parte din regiunea in care locuiesc la fel…
Da, ai dreptate, uneori este placut si singur….sunt momente in care vrei sa te regasesti, sa fii doar tu cu tine, cum spui si tu iti ofera un sentiment extraordinar de libertate.
Mulţumesc, Larisa, şi mie mi se pare grozav să călătoreşti cu cineva apropiat, să ai cui să-i împărtăşeşti impresii. Pe de altă parte, am observat, când călătoresc singură, cunosc mult mai multă lume, fiindcă sunt într-un fel nevoită să interacţionez cu alţii… Sunt multe lucruri diferite, chiar mă gândeam să scriu despre beneficiile de a călători singur, aşa cum le văd eu, desigur 🙂
Mira, recunosc intrebarile mele in intrebarile tale si unele din opiniile mele in ale tale (“Cred că, din vreme în vreme, în doze echilibrate, face numai bine şi este minunat”). Am calatorit si in tara si in strainatate singura si poate fi nemaipomenit de fain! Iar apoi am vrut mai mult (precum pofta care vine mancand:) ) si am stat mai mult plecata, continuand sa calatoresc, doar ca “baza” nu mai e Romania. Descopar oameni, locuri, si in primul rand, pe mine. Da, multora li se pare ciudat ca o femeie sa calatoreasca singura, si in tara dar si in altele, de exemplu in tari din Asia, cultura, valorile fiind diferite. Dar e un mod extraordinar, de care avem nevoie cateodata, de a gusta viata si a ne aseza mai bine in noi. Si chiar de a ne “curata” pe dinauntru si astfel e mai ecologic si pentru ceilalti.
Am descoperit de curand blogul dar cu siguranta il voi urmari! La cat mai multe calatorii si poze! Multumesc pentru “sharing”:)
Bun venit, Alinka, mă bucură tare mult mesajul tău, aşa este, călătoriile de unul singur ne ajută în primul rând să ne descoperim puţin câte puţin şi astfel reuşim să ne cunoaştem mai bine. Şi eu îţi mulţumesc şi te aştept cu drag!
Depinde de unde calatoresc pot zice daca imi place sau nu. In mediul urban sigur pot spune ca prefer mersul solo. Ma distreaza sa o iau pe stradute, sa urmaresc oamenii, sa bat potecile parcurilor, sa iau mijloacele de transport in comun la ghici si tot asa.
Pe munte cu mana pe inima spun ca singura n-as calatori decat daca n-as avea incotro. In plus mi-e urat si in doi :))). Poate pentru ca partenerul meu e la fel de fricos ca si mine si impreuna, by our power combined, ne alimentam frica. E suficient sa zica unul: ce-a fost asta? hiiiii, ai auzit ceva??? ca s-a terminat buna dispozitie si se instaleaza frica cu sora ei mai mare PANICA. Asa ca la munte imi place sa calatoresc dar minim trei :))).
Dar ce v-aţi găsit! 😀 Bine, nu pot face acum pe viteaza, deşi mi-ar plăcea :D, şi să spun că niciodată nu îmi este teamă… Sigur, într-un oraş este cu totul diferit, este lume, în general nimeni nu are treabă cu nimeni. Dar când umbli prin pustietăţi, habar n-ai peste ce poţi da, ce dihanie îţi poate ieşi în cale. Dar să ştii că este şi un bun exerciţiu de a încerca să-ţi controlezi frica… 😀
Da, ai dreptate. E un bun exercitiu de a incerca sa iti controlezi frica
Am calatorit si inca calatoresc singura prin lume. E drept ca sunt zone urbane, nu pe munte. Totusi, anul trecut in Coreea de Sud m-am surprins gandindu-ma: “acasa n-ai fi mers prin asemenea loc nici daca te platea cineva…” Acolo insa, cu nimeni in jur, urcand printr-o padure de pini coreeni sa caut mormantul unei regine, m-am simtit in siguranta. Oare de ce?
Nu, nu as merge singura pe munte, nici chiar in Apuseni. A tasnit o data un ras de undeva, de foarte aproape de noi (eram cu fiica mea si doua prietene ale ei) dar a fost inspirat: a luat-o in cealalta directie! Cred ca el se speriase mai tare decat noi cand a fost conturbat acolo unde se credea singur stapan. 1. Deci, exista rasi.
Alt an, demult tare, eram de Revelion la Padis. A doua zi, la 1 ianuarie, cand toti dormeau, am pornit prin zapada, eu si sotul meu, spre Cetatile Ponorului. Zapada era mare, acoperea dolinele si inaintam incet, cu grija. Am auzit niste “latraturi”, am crezut noi, si am zarit mai departe niste aratari, fugind. Am zis ca sunt caini dar la intoarcere, nu foarte departe de cabana, chiar sub drumul forestier, am vazut un caine sfasiat nu demult si in jurul sau multe alte urme…de caini?! Aiurea! Ajunsi la cabana, cabanierul ne-a intrebat daca nu-i vazusem cainele pe drum…I-am raspuns ca da, dar din pacate…. 2. Deci sunt lupi.
Cu ursul n-am mai asteptat sa ma intalnesc….
Te mai poti insa intalni cu vreun biped beat care chiar daca nu-ti face nimic, te poate speria daca e prea agresiv sau, in cazul meu, cu vreo ceata de tineri nu prea dusi la biserica, pusi pe glume proaste cu o “baba” cum ar zice ei….
Sigur, s-ar putea spune ca fac scenarii proaste. Asa o fi dar prefer sa nu ma expun cu buna stiinta. Din pacate, mi-am pierdut in mare masura increderea in oameni…Va doresc ca voi sa nu vi-o pierdeti niciodata!
Ai dreptate, Adriana, ştiu că ai, sincer, şi mie mi-ar plăcea să fac trasee din astea cu o altă persoană, dar nu întotdeauna găseşti persoana potrivită. Cred că încă mai am ceva inconstienţă în mine, pentru că nu prea am luat în serios vorbele oamenilor de pe acolo când îmi vorbeau de sălbăticiuni…
Totuşi, să ştii că am observat că, în zonele rurale, oamenii sunt mult mai politicoşi, încă se mai păstrează pe acolo acel bun-simţ. Cel puţin eu asta am văzut, mergeam seara pe stradă în localităţi mici, erau tot felul de tineri, dar nu am avut probleme, cum se întâmplă prin oraşe. Am mers cu localnici, cu căruţe, dintr-un loc în altul, ca să mai povestesc cu ei, toţi pe care i-am întâlnit erau de omenie. Oameni aşa de cumsecade, ceea ce mă face mereu să cred că, totuşi, în cea mai mare parte, oamenii sunt buni…
Da, ai dreptate, în anumite ţări avem impresia că putem merge oriunde, la ce orice oră, că nu se poate întâmpla nimic rău.
Mie mi-ar plăcea să am curajul – inconștiența ta. Dar nu-l am. Îmi doresc să călătoresc singură pe drumuri neumblate – că prin orașe, cum zici, e ușor, te pierzi în mulțime – dar mi-e teamă. Mi-e teamă de cele dinafară, mi-e teamă de cele dinăuntrul meu. Gândurile. Prea multe, prea sumbre. Cred că e mai ușor să te ascunzi într-o singurătate între oameni… acum doi ani am urcat în avion și-am mers la Londra, trei zile singură acolo… a fost nemaipomenit de bine… și am căutat locuri izolate, simțeam nevoia să fiu singură… dar era, totuși, o singurătate doar aparentă… sau, poate, dimpotrivă, uneori te simți mai singur printre oameni decât departe de ei…
Este o linie atât de subţire între curaj şi a face lucruri nebuneşti. Dar eu nu sunt nici curajoasă, şi nici nu fac lucruri pe care să nu le gândesc. Călătoresc din când în când aşa pentru că îmi place şi îmi aduce bucurie. Echilibru, mă ajută să-mi mai stăpânesc din miile de temeri şi gânduri.
Aşa este, ai dreptate, uneori sau poate de cele mai multe ori te poţi simţi mai singur atunci când eşti înconjurat de oameni şi nu când te găseşti singur în mijlocul naturii.
Nu mai calatorisem singura de pe vremea studentiei..o perioada in care aveam un curaj nebun de a pleca oriunde,de cele mai multe ori fara o destinatie prestabilita; a urmat a perioada in care am calatorit si calatoresc cu iubitul meu; e frumos in doi, te simti safe mereu..orice s-ar intampla este cineva acolo, iar asta imi da un sentiment de comfort si siguranta. Insa de curand am plecat singurica din nou, dupa multi ani, in praga. Trebuia sa merg pentru un stage 1 luna de zile. Am gasit o chirie pe net, stage ul pe net..nu aveam cunoscuti acolo sau pe cineva care mar fi putut ajuta daca ceva mergea prost. Insa vreau sa va spun ca a fost o experienta minunata, mi – am facut multi prieteni…..si cel mai important m-am redescoperit pe mine insami. Sunt aceeasi studenta nebuna, cu dor de duca si dorinta de a explora lumi noi; doar prefixul varstei mele s-a schimbat din 2 in 3, insa cred k e un detaliu irelevant :). Calatorind singur, descoperi ca poti face lucruri care la inceput pareau imposibile, esti mult mai grijuliu cu tine si mai atent, inveti sa te bucuri de toate nimicurile..de la un hot-dog mancat pe o banca in parc pana la conversatiile cu diversi oameni necunoscuti, fie ei turisti sau localnici. Am invatat ca acelea sunt clipele mele..unice si irepetitibile 😉 si inca ceva: nu uitati ca lucrurile minunate se intampla in afara zonei nostre de confort…de aceea trebuie sa avem curajul de a iesi din perimetrul cunoscut si a explora necunoscutul.
In 2015 voi pleca 2 luni in nordul europei..singura singurica..imi este teama, dar asta nu ma va impiedica sa ma urc in avion…de care am oroare de altfel…si sa imbratisez o noua aventura..eu cu mine 🙂
Va pup si pana data viitoare: Carpe Diem!!
P.S: felicitari pentru blog si pag fb..te am descoperit de curand si sunt incantata! Mult succes si sarbatori fericite Mira!
Mi-a făcut multă plăcere să citesc mesajul tău, mă bucur că ai redescoperit bucuria de a călători singură şi sunt convinsă că cele două luni de călătorit prin nordul Europei vor fi minunate, te vei întoarce mai bogată în experienţe şi amintiri de preţ. Mulţumesc, Petra, sărbători frumoase şi ţie. Te aştept oricând cu drag să împărtăşeşti şi cu alţii din bucuria călătoriilor tale. 🙂
Buna! Si eu am călătorit singură pe munte, și nu doar o data. Anul trecut am fost pentru prima oară singura. Unde? Chiar la Albac, unde fusesem anterior 3 ani consecutiv, in acele rânduri însoțită. La fel ca tine, am fost întrebata de toți oamenii cu care am interactionat, cum de calatoresc singura. Apoi am fost in Rimetea, unde am urcat pe Piatra Secuiului si la Cetatea Coltesti. La Salciua, Catunul Sub Piatra și Rezervatia Scărița-Belioara de pe Valea Arieșului. Anul acesta am “bifat” tot singura Rezervatia Cheile Nerei-Beușnita si Cazanele Dunarii (traseu pe Ciucaru Mare). De fiecare data am întâlnit oameni minunați pe tasee, oameni care iubesc muntele in special și natura in general. De asemenea, de cate ori am călătorit singura, am avut prilejul sa cunosc si sa stau de vorba cu oameni ai locului. Lucru care se întâmplă mai rar atunci când călătorești cu mai mulți prieteni. Așa ca, după părerea mea, călătoria “numa singura” are farmecul ei și reprezintă o experiență total diferita de cea in doi sau mai mulți. Călătorii cat mai multe și frumoase iți doresc.
Ce frumos! Mulțumesc, Mirela, pentru aceste vorbe care inspiră și mă fac să retrăiesc multe momente speciale din călătoriile mele solo. Sper să fie acum cât mai multe dornice de a porni și “numa singure” la drum. Călătorii minunate să ai și tu și de acum înainte, unde și când îți dorești.