Când totul te ţine pe loc, ascultă Verdi!

Poate că singurul, probabil cel mai mare, eşec pe care îl putem avea în viaţă este să nu mai încercăm. Să ne oprim şi să rămânem într-un loc asemeni unei nave eşuate.

Nu întotdeauna lucrurile merg aşa cum ne dorim. Mai exact, de (cele mai) multe ori ies pe dos. Însă nimeni nu ar trebui să ne învinovăţească vreodată că încercăm să le schimbăm şi suntem tot un zbucium să le aşezăm în direcţia pe care o vrem.

Există anumite etichete pentru cei care nu se opresc niciodată din a visa şi care, până la urmă, reuşesc. Se spune că sunt norocoşi. Sau curajoşi. Ori poate (puţin) nebuni.

Oricum li s-ar spune, ei sunt cei care merg. Nu renunţă nici după cea mai teribilă căzătură. Sunt cei care se scutură de trecut şi nu lasă ca un vis să rămână vis. Nimic nu-i ţine pe loc. Indiferent de ceea ce spun oamenii despre ei. Dacă lumea îi crede sau nu că sunt în stare. Ceea ce contează este cât de mult duc în ei nebunia de a-şi continua drumul.

Putem avea impresia că oamenii mari care au lăsat ceva extraordinar în urmă sunt acei fericiţi care s-au trezit cu un talent divin şi asta a fost suficient pentru ca totul în viaţă să le meargă ca pe roate. Putem crede că ei nu au cunoscut înfrângeri, refuzuri, tristeţi. Adevărul este că, în general, înfrângerile sunt bune. Fac bine. Şi e bine să fie (în anumite doze). Abia după ce cunoşti gustul lor, poţi să te înalţi. Deseori, cele mai dramatice căderi au devenit cele mai spectaculoase biruinţe. Sau nu. Depinde cât de mult stăm şi privim în urmă, ne frângem în regrete ca să sfârşim prin a renunţa.

Sunt atâţia oameni de la care putem învăţa lecţia asta complicat de simplă despre viaţă.

Via Manzoni din Milano

Mergeam pe Via Manzoni din Milano şi am ajuns în faţa hotelului unde locuia deseori Giuseppe Verdi.

S-a născut într-o familie modestă, într-un sătuc din provincia Emilia-Romagna, Roncole, apoi părinţii lui s-au mutat într-un orăşel din apropiere, în Busseto. Un prieten de familie, cu o stare materială mai bună, i-a văzut pasiunea, l-a primit în casa lui şi i-a plătit lecţiile de muzică.

La 19 ani, a mers încrezător la Milano şi s-a înscris la Conservator. Cererea lui a fost respinsă din trei motive: avea cu patru ani mai mult decât vârsta permisă pentru admitere, nu era rezident în Lombardia-Veneţia şi era lipsit de talent.

A revenit la Busseto şi, deşi descurajat, a continuat să compună. Prima lui operă pusă în scenă la Scala din Milano nu a avut primirea pe care o aştepta. Şi cum o tristeţe nu vine niciodată singură, în acea perioadă îi mor, rând pe rând, cei doi copii şi soţia. A hotărât atunci să renunţe definitiv la muzică.

Directorul de la Scala a fost printre cei care credeau în talentul lui Verdi şi a încercat să-l convingă să nu abandoneze muzica. Nu a reuşit. Verdi a plecat în Busseto, cu promisiunea că, dacă vreodată îşi va schimba părerea, se va reîntoarce la Scala.

După doi ani, s-a întors. Cu Nabucco.

Restul e celebrare. Triumf, încredere, pasiune.

Verdi a păstrat toată viaţa cererea de admitere la Conservatorul din Milano, datată 22 iunie 1832; era ţinută într-un plic pe care el a scris Respins. Mulţi ani după acel moment, în 1900, când Verdi avea nume și renume, ministrul educaţiei de atunci i-a cerut permisiunea compozitorului de a numi Conservatorul în onoarea lui. A fost refuzat politicos şi ferm: „Nu m-aţi vrut la tinereţe, nu o să mă aveţi la bătrâneţe.” Astăzi, însă, Conservatorul din Milano poartă numele Giuseppe Verdi.

Grand Hotel Et de Milan, Via A. Manzoni, numărul 29. Hotelul a fost inagurat în 1863 şi se află în apropiere de Scala, acesta fiind unul din motivele pentru care Verdi îl prefera când venea în Milano. De altfel, aici a şi murit, în 27 ianuarie 1901. În cele trei zile în care a fost în agonie, pe Via Manzoni s-a pus un strat de paie pentru ca trăsurile care treceau „să nu tulbure ultimele clipe ale maestrului”.

De prea multe ori greutăţile prin care trecem au iscusinţa asta uimitoare de a ne convinge formidabil că nu suntem în stare şi ne duc la renunţare. Suntem comparaţi şi ne comparăm cu alţii tot mereu. Iar obiceiul ăsta ne ţintuieşte într-un loc, abandonând, puţin câte puţin, ceea ce ne dorim.

Fireşte, nu toţi vom rămâne pentru omenire un Verdi, un Hemingway, un Picasso, un Ansel Adams, un Steve Jobs ori un Borges. Dacă ar fi aşa, lumea nu ar fi atât de grozavă, de variată pe cât ne-am închipui. Când totul te ţine pe loc, ascultă Verdi! Aminteşte-ţi de Verdi. Nimic nu ar trebui să ne împiedice să încercăm, să continuăm, să o luăm de la capăt, să ne trăim pasiunea. Să arătăm că suntem extraordinari chiar şi după ce am fost trântiţi zdravăn.

Un lucru e sigur: dacă ne închidem în trecut, nu vom afla niciodată cât de sclipitori putem să fim. Nimeni nu poate hotărî pentru noi, suntem întotdeauna singuri în povestea asta: noi putem alege dacă ne oprim sau ne ridicăm, păşim şi privim înainte sau rămânem pe loc.

Un Verdi ce ar face?

» Tu ce spui? «

◌ Ai avut până acum o experiență care nu te-a dus acolo unde ai dorit și te-a făcut să renunți definitiv la un vis?
◌ De ce? Ce te-a convins că ar trebui să renunți? Ce te-ar face să mergi mai departe?