La începutul lunii mai, am mers, după prea mulţi ani, să vizitez Cimitirul Bellu. Am fost de fapt de două ori, într-o dimineaţă şi o seară, pentru a fura luminile cele mai frumoase şi umbrele discrete ce alunecă pe morminte, cavouri, monumente, statui, busturi, formând desene de artist într-un contrast festiv de clar-obscur.De-a lungul poveştii mele bucureştene, o singură dată am mai vizitat acest cimitir, cândva în studenţie.
Între timp, am fost desigur la Cimitirul Vesel de la Săpânţa, nu o dată m-am refugiat în liniştea de la Cimitirul evanghelic din Sighişoara, am oprit şi la Lancrăm, la mormântul lui Lucian Blaga și am intrat prin cimitire din diferite destinații. Nu e ciudat, cred, să spun că îmi plac toate aceste locuri.
Înainte de a începe vizita la Bellu (denumirea oficială Cimitirul Şerban-Vodă), poţi lua de la intrarea principală în cimitir o hartă pentru a găsi uşor locurile unde se află înmormântate diferite celebrităţi. Eu ţi-aş recomanda să faci asta doar dacă ştii că nu o să te mai întorci prea curând şi pentru alte vizite şi nu ai vrea să îţi scape vreo personalitate.
Eu am ales să merg pe alei la întâmplare şi să descopăr ceea ce îmi ieşea în cale. Peste tot sunt zeci de detalii care atrag atenţia, de la statui expresive la mesaje de pe pietre funerare, de la bănci din lemn mâncate de vremuri la o atmosferă ascunsă ce te ţine sub puterea ei. Și pentru că trebuia să încep de undeva, am pornit de la cel mai celebru şi vizitat loc din cimitir. Cel puțin așa cred.
» La Eminescu «
Simplu, modest, plin mereu cu flori proaspete şi cu lumânări ce ard permanent.
În dreapta lui Eminescu se odihneşte Ion Luca Caragiale, prieteni din adolescenţă, îndepărtaţi mai târziu şi din nou întâlnindu-se la un moment dat.
Dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși.
Așa spunea Caragiale despre Eminescu, pe care îl descria acea frumuseţe cu un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită.
Acum, îi văd aşezaţi unul lângă altul şi îmi place să îmi imaginez că sunt prieteni pe veci, stau la nesfârşite taclale şi petrec aşa cum o făceau şi pe vremea când erau colegi la Timpul. Lângă ei şi în apropiere, se află mormintele lui Nichita Stănescu, Mihai Sadoveanu, George Coşbuc, George Călinescu, Liviu Rebreanu.
» Familia Dalles «
Pe aleea principală ce duce la scriitori, sunt locurile de veci ale familiei Dalles, oameni care au avut averi mari şi au trăit o viaţă destul de tristă. Ioan G. Dalles a fost un român de origine greacă, bun negustor, reuşind să cumpere o moşie la Bucşani, în judeţul Dâmboviţa, ceea ce însemna mii de hectare de păduri şi pământ. S-a însurat cu fiica unui negustor de cereale, de origine macedoneană, Elena, cu 33 de ani mai tânără decât el.
Aveau împreună numeroase imobile în Bucureşti, pe Lipscani, Gabroveni, Şelari, pe care le închiriau comercianţilor. Se povesteşte că au fost printre cei mai îndrăgiţi oameni din Bucşani. Pentru generozitatea lor. Fără să anunţe vreodată, mergeau pe la casele celor săraci, văduve, orfani, bătrâni şi le lăsau bani şi diferite bunătăţi. Dărnicia lor i-a apărat de furia ţăranilor răsculaţi în 1907, dar nu i-a ferit de alte necazuri.
La trei ani de la naştere, le-a murit primul copil. Apoi Elena şi-a înmomântat soţul, după care i-a dus pe rând la groapă şi pe ceilalţi doi copii, Dora, care avea 17 ani, şi Ioan, zis Jean, de 35 de ani.
Elena Dalles a fost ultima din familie care a murit, în 1921, lăsând o avere impresionantă pentru acea perioadă, de 20 de milioane de lei, ca să fie folosită în scopuri filantropice.
» Drama Porroinianu «
Nu puteam să nu ajung şi la monumentul Porroinianu ce reprezintă o femeie întinsă pe catafalc şi, alături, un bărbat sfărâmat de durere. Este povestea unei iubiri atinse de năpastă, după ce îndrăgostiţii, deveniţi soţ şi soţie, află la un moment dat că erau frate şi soră. Înfrânţi de iubirea lor imposibilă, cei doi sfârşesc prin a-şi pune capăt zilelor. Sculptorul italian Raffaello Romanelli, cel care a realizat acest monument în urmă cu mai bine de o sută de ani, a redat emoţionant drama celor doi.
Mergi să-l vezi, este unul dintre cele mai impresionante locuri de la Bellu.
» Doamna cu umbrela «
Fără hartă, am găsit-o totuşi şi pe această doamnă cu umbrelă, dar nu a lui Monet.
Este vorba de o guvernantă din înalta societate belgiană, Katalina Boschott, care a venit în România să îngrijească de copiii orfani de mamă ai medicului Andrei Popovici. Cei doi s-au îndrăgostit, un fel de „Sunetul muzicii”, doar că în povestea asta el este medic, nu căpitan, sunt doi şi nu şapte copii şi, probabil, Katalina nici nu cânta, dar se spune că vorbea câteva limbi străine. În plus, finalul lor nu a fost deloc unul fericit. Într-o vară, Katalina şi Andrei au plecat în vacanţă la Băile Herculane, unde ea a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală de urgenţă, în urma căreia a murit.
Pe monumentul unde este înmormântată erau scrise cândva: „Cet animal de médecin m’a tué!” (Medicul acesta imbecil m-a ucis!), ultimele ei cuvinte. Acum literele nu mai există şi nu ne mai întrebăm de ce.
Pentru senzaţional, unii spun că a fost amanta lui George Assan, cel cu moara de lângă Obor, alţii, şi mai înfierbântaţi de romantism, au aşezat-o şi în braţele lui Carol al II-lea. Probabil că toate aceste poveşti au venit tocmai din faptul că iubitul ei, medicul Popescu, a ţinut ascunsă dragostea lor.
Se spune că sculptorul Raffaello Romanelli, cel care a realizat monumentul ei, a fost întrebat cine a comandat statuia, iar răspunsul lui a făcut imaginaţia fiecăruia să se dezlănţuie: „Un domn bogat care doreşte să rămână anonim”.
» Templul Iuliei «
Am trecut, cum să nu trec, şi pe la templul Iuliei Haşdeu – mormântul-poemă, cum l-a numit Ionescu-Gion, construit, aşa cum spunea tatăl acestei fete care a murit la doar 19 ani, la indicaţiile fiicei lui date după ce a fost înmormântată. Cu siguranţă, este unul din acele locuri căruia îi stă bine în mister şi nu are rost să fie dat deoparte.
» Grădina de suflete «
Grădina de suflete a baronului Bellu, cimitirul Șerban Vodă este un orăşel-muzeu, unde pur şi simplu nu te poţi abţine să nu faci fotografii. Este chiar un obiectiv turistic aflat de acum pe harta celor europene.
Când te plimbi pe aici, şi eşti un fotograf cât de cât pasionat, te opreşti la tot pasul pentru a privi, a afla, a surprinde o imagine cu aparatul de fotografiat. Doar că, pentru a fotografia, este nevoie de aprobare. Când am aflat asta, am făcut un efort s-mi imaginez cum ar fi să merg la Cimitirul Vesel sau la Père-Lachaise şi să aflu că nu este permis să se facă fotografii.
Ca să obţii însă aprobare, mai ales dacă nu o soliciţi pentru un grup de turişti, totul devine o adevărată peripeţie. Administratorul cimitirului, cel cu care am vorbit prima dată la telefon şi căruia i-am spus că doresc să realizez un articol, mi-a spus amabil că el este de acord, doar că trebuie să-i anunţ şi pe cei de la Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane (ACCU), direcţie care va analiza solicitarea mea.
După două emailuri la interval de o săptămână şi un telefon pe un număr fix la care nu răspundea nimeni, m-am întâlnit cu administratorul cimitirului. L-am întrebat dacă ACCU există cu adevărat, convinsă că şi sfântul Anton rezolvă mai repede o solicitare. Din nou, amabil, administratorul a luat legătura cu cei de la ACCU. Desigur că au primit mesajele mele, iar săptămâna viitoare vor răspunde. Nu prea cred că este stilul ideal de a face turism în Bucureşti, singurul loc unde am întâlnit de altfel asemenea reguli.
Am plecat şi am făcut fotografii în cimitir. Gardienii m-au întrebat dacă am aprobare, am confirmat politicos, nu cred că i-am convins, dar nu au mai spus nimic. La urma urmei, am făcut tot posibilul, nu?! După câteva zile, am primit răspunsul de la ACCU: să iau legătura cu administratorul cimitirului. Au un simţ al umorului cam lugubru, dar probabil ţine de meserie. 
Prin urmare, într-o după-amiază târzie, am mers din nou să fac fotografii în Cimitirul Bellu. Oricum, îmi planificasem să merg de două ori, dimineaţa devreme şi seara, în amurg, pentru a surprinde cât mai bine umbrele şi luminile ce se împleteau incredibil, oferind tablouri de gală. Cred că în acea zi fiecare păzitor de acolo a venit la un moment dat spre mine, se apropia încet, până terminam de fotografiat şi îmi spunea frumos: Ştiţi că nu aveţi voie să faceţi fotografii.
Prima discuţie a fost ceva de genul:
– Nu vă supăraţi, dar ştiţi că nu aveţi voie să faceţi fotografii.
– Ştiu. Și mă supăr. De ce nu am voie să fac fotografii?
– Nu ştiu, eu aşa am ordin, nu eu am stabilit asta, dar eu vă spun că trebuie să aveţi aprobare.
– Am aprobare.
– Aveţi?
– Da.
– Pot să o văd?
– Vă rog să-l sunaţi pe administratorul cimitirului.
Şi l-a sunat. Administratorul a confirmat, îmi imaginez, gardienii şi-au cerut scuze pentru că m-au deranjat, dar „acestea sunt regulile”.Într-adevăr, acestea sunt regulile, iar aceşti oameni fac exact ceea ce li s-a spus. Nu ei le-au inventat, ei sunt acolo să le aplice. Slujba lor include şi partea cu nu aveţi voie să fotografiaţi, sper însă că nu numai asta.
Acum, întrebarea mea este: oare am primit aprobare pe viaţă şi de acum înainte pot merge oricând să fotografiez la Bellu? O să consider că da.
Completare din 1 iulie 2013
Răspunsul primit în 28 iunie 2013 de la Administraţia Cimiterelor şi Crematoriilor Umane (ACCU) la aceste întrebări: care este motivul pentru care se solicită aprobare pentru realizarea de fotografii în Cimitirul Bellu şi în baza cărui act legislativ există această regulă.„Afişele din cimitirele municipalităţii privind interdicţia de a efectua filmări sau fotografii au rolul de a inventaria şi gestiona cererile pe această linie, obligaţie ce revine directorului ACCU în calitate de administrator al acestei instituţii.
Astfel prin adresarea cererilor în scris, în funcţie de tipul solicitării, cererea poate fi:
- aprobată, doar după obţinerea acordului PMB, cu achitarea taxelor pentru utilizarea temporară a locurilor publice pentru filmare,
- aprobată doar cu acordul scris al familiei decedate (notă: exact aşa este scris, exact aşa transmit), astfel încât instituţia să poată asigura pentru fiecare titular al unui drept de concesiune, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
- aprobată, solicitantul urmând să ia parte la un tur ghidat.
Cât priveşte termenul de eliberare a răspunsurilor, vă asigurăm de toată bunăvoinţa, inspectorii compartimentului responsabil, micşorând pe cât posibil termenul de 30 de zile.
Un exemplu asemănător, privind gestionarea acordului foto veţi găsi şi în Barcelona, Cemetery of Montjïc.
În speranţa că ne-am făcut înţelese eforturile de gestionare a situaţiei în funcţie de cadrul legislativ al României şi situaţiei din trecut.”
Semnat de directorul instituţiei: Peter Bogdan Tănase
Concluzia mea este că nu și-au făcut deloc înțelese „eforturile de gestionare a situaţiei în funcţie de cadrul legislativ al României şi situaţiei din trecut” și tot nu am aflat răspunsul la cele două întrebări. Mai ales că, atunci când am trimis eu cererea pentru a putea fotografia, au răspuns să iau legătura cu administratorul cimitirului – un fel de „de ce ne-ați trimis nouă o astfel de solicitare?”.
Chiar dacă mulți știm (sau cel puțin bănuim) adevăratul motiv ce se ascunde în spatele acestei decizii, ar fi un pas înainte pentru București dacă o astfel de practică s-ar da uitării și acest cimitir cu monumente funerare impresionante va fi așa cum trebuie să fie astfel de locuri – destinate și turismului.
» miniGhid «
• Cu mașina: Din zona Tineretului, se intră pe Calea Șerban Vodă. Cimitirul este pe partea stângă.
• Cu metroul: Este cel mai repede şi simplu. Staţia Eroii Revoluţiei – lângă Cimitirul Bellu se află Cimitirul Eroii Revoluţiei pe care îl poţi de asemenea vizita. Nu îţi recomand autobuzul sau tramvaiul, fiind un trafic aglomerat în zonă.
Cimitirul Bellu: celebrităţi, povestiri şi fotografii
» ESENȚIAL «
• Inaugurat în 1859, pe un teren donat către Sfatul Orășenesc din București de baronul Barbu Bellu. E împărțit în trei zone: catolic, ortodox, militar.
• Faimos pentru personalitățile înmormântate aici și pentru monumentele funerare.
• Inspirat de modelul Père Lachaise din Paris.
• Aici pot fi văzute câteva cavouri semnate de arhitectul Ion Mincu, printre care cel al lui G.Gr.Cantacuzino (Nababul) și al fraților Gheorghieff.
» Tu ce spui? «
◌ Crezi că este normal să se solicite aprobare pentru a fotografia/filma în Cimitirul Bellu, loc declarat obiectiv turistic european?
◌ Ai fost și ai fotografiat?
◌ Ți s-a dat voie fără aprobare?
Join the discussion
Dragă Mira, e interesant articolul tău. Partea cea mai tristă, chiar mai tristă decât poveştile prezentate, este totuşi cea privind aprobările pentru a fotografia. Eu am fost de curând în Cimitirele monumentale din Genova (http://jurnaldenavetist.blogspot.it/2013/04/din-lumea-tacerii-cimitirul-staglieno.html) şi Parma, iar administratorii sunt chiar încântaţi să vadă că există interes faţă de acele monumente şi pentru comemorarea celor ce se odihnesc acolo.
Îţi mulţumesc tare mult, Laetitia, pentru comentariu. Ştiu că ai fost, am citit şi mă gândeam şi la articolul tău când am scris despre asta. Măcar vorbele tale m-au convins că nu sunt absurdă fiindcă eu cred că este absurd 🙂 să ceri aprobare pentru a fotografia un obiectiv turistic, la urma urmei. De la unii cărora nici nu le prea pasă. Probabil pentru grupuri răspund mai repede, dar consideră că pentru o singură persoană nu merită să se deranjeze şi să răspundă la mesaje, fără a fi nevoie de nu ştiu câte intervenţii. Ai dreptate, este tare trist că se întâmplă asta!
Vai, da… am fost luna trecuta pentru prima data 🙂 Mi-a plăcut enorm, ENORM, m-am plimbat așa fără țintă și fără hartă cum spui, data viitoare sper să am mai mult timp și să pot face câte poze vreau.
Acum m-am iritat asa de tare ca stiam ca nu pot face poze si nici aprobare nu avem cum cere ca plecam a doua zi cum ar veni, că aproape mi-a pierit cheful!! Povestea ta e de-a dreptul hilară, dar bine ai făcut cum ai făcut. În altă ordine de idei, intru la pozele tale să văd ce eu nu am văzut.
DAR e o tampenie asta cu aprobarea, frate, ce apropbare la un cimitir si mai ales pentru ce? Nu inteleg!!! Și să nu aud partea cu “nu e voie pentru că nu e voie” că mor la ușa cimitirului :))
Nasa mea a facut vreo 10 poze cu telefonul ca sa am si eu o amintire de acolo, dar mai erau oameni in cimitir care faceau poze, oare ei or fi avut aprobare, toti? Mie mi-a fost jena sa intreb, dar eu daca nu am avut n-am scos aparatul din poseta 😀
Am locuit o viata in Bucuresti dar n-am fost niciodata la Bellu. Poate si pentru ca oricat de interesant ar fi, ramane totusi un cimitir, un loc in care, n-as putea sa ma simt in largul meu.
Insa dincolo de asta, pozele tale sunt foarte reusite, iar povestile foarte interesante. Intotdeauna mi s-a parut ca povestea face un loc, un monument si uite ca si un mormant mai interesant.
Cat despre fotografie, si mie mi se pare aiurea treaba cu aprobarea. Nu-i vad rostul. Inteleg la muzee ca blitzul are un efect negativ asupra tablourilor…dar afara, in cimitir care este motivul?! Sunt niste regului fara sens, despre care nimeni nu stie de ce sau cum trebuie aplicate.
Draga Mira, multumesc pentru mentionare si, dupa cum iti raspunsesem la comentariu, de-abia asteptam sa aflu povestea ta. Vad ca tu stiai dinainte ca-ti trebuie aprobare, pentru mine a fost un fel de soc (chiar nu stiu de ce nu ma gandisem la asta, ca o mai patisem prin Romania!), mai ales ca mama fusese in urma cu ceva timp si a putut face poze in voie. Incredibila situatia descrisa de tine. N-am mai scris in articol, dar cerusem sa vorbesc cu administratorul chiar atunci si mi s-a spus ca plecase la ora 14, eu fusesem in jur de 15. Nici nu cred ca merita sa incerc sa obtin aprobare, mai mult mi-as face nervi. Felicitari pentru fotografii!
Da, asa stiam si eu la Larisa, ca eventual (nici acolo mereu) în unele muzee se interzice fotografiatul sau se poate efectua mai rar numai dupa aprobabri, pentru ca blitzul poate afecta calitatea exponatelor… dar în aer liber care e motivul?
Bine, eu m-am lovit de asta de exemplu si la Muzeul de Istorie în Bucuresti, nici acolo nu aveai ce strica, pur si simplu nu se da voie (m-am gandit ca poate din cauza tezaurului). In Franta am pozat tot de la Louvre pana la cimitire, Clau a facut poze în camera de control de la NASA fara extra taxa, iar noi românii suntem mai stricti ca Biserica Catolica… 😀
Mi-au placut pozele foarte mult iar insotite de povesti deja sunt mai savuroase 🙂
Am fost la Bellu acum 8 ani cred si am facut poze dar nu mi-a zis nimeni nimic. Probabil e mai recenta inventia asta cu aprobatul
Mă bucur, Bia, să văd că toată lumea consideră chestia asta cu aprobarea o aiureală, poate reuşim să schimbăm ceva. Ideea este că sunt care mai fac o fotografie, două, zece, la mormântul lui Eminescu, Nichita…, dar cred că dacă te văd gardienii că te plimbi peste tot, că te tot opreşti să faci câte o fotografie, atunci eşti deja “suspect”. 😀 Şi este obositor să te tot opreşti să discuţi cu ei, să întrebi de ce nu e voie, păi nu e voie. 😀
Totuşi, ei nu au nici o vină, aşa li s-a spus, aşa fac, nu avea sens să mă cert cu ei. Iar administratorul cimitirului a fost de treabă, dar şi el are alţi şefi. 😀
Păcat, Larisa, că nu ai fost, este un loc extrem de interesant, nu mai spun de personalităţile înmormântate aici. Oh, aici găseşti poveşti la tot pasul, e fascinant.
Nu-i aşa că e aiurea? La fel spun şi eu. Sigur, la muzee sau în unele biserici este altceva (deşi, ştim cu toţii că în multe oraşe europene poţi fotografia în interiorul bisericilor sau muzeelor fără probleme). Explicaţia pe care mi-a dat-o cineva este amuzantă şi atât. Exact cum spui, este fără sens şi tare m-aş bucura dacă persoana care decide ar înţelege lucrul acesta şi ar renunţa la o asemenea regulă. Să înţeleagă că o astfel de atitudine nu poate aduce beneficii unui oraş ce doreşte să atragă turişti. Din ţară, din alte ţări.
Ştiam, Anda, fiindcă am citit acum ceva vreme despre asta şi de aceea am sunat înainte să întreb. Cred că dacă începi să faci zigzaguri pe alei, printre morminte, când te îndepărtezi de zona celebrităţilor, te opreşti să fotografiezi orice ţi se pare interesant, îţi spun că nu ai voie. Iar acolo, ai văzut, orice pare interesant de fotografiat, la prima vizită eram năucă. 😀 Încearcă, măcar din curiozitate. 😀
Sunt idei de pe vremuri la care unii nu vor să renunţe, din păcate. În muzeu pot exista restricţii, poate în anumite zone, dar într-un cimitir e absurd. Noi vrem să facem turism, dar nu ne prea iese. Ar fi atât de simplu doar să ne uităm la alţii cum procedează şi să facem la fel.
Superb articol. Are si Bucale asta cu ce se lauda, dar in schimb mereu apare cu probleme. Nu stim sa ne vindem deloc.
Mulţumesc, Andreea. 🙂 Probabil, cert este că evoluăm… 😀
😀 Asta spun şi eu… Aşa că, dacă vrei să vii prin toamnă în Bucureşti să vizitezi şi Cimitirul Bellu eu zic să trimiţi de pe acum cererea… 😀 Of, râsu’ plânsu’.
Mulţumesc, Robert!
Am pozat chiar langa alti trei paznici, pe alei indepartate, si nu mi-au zis nimic. Cand am ajuns pe aleea principala,acolo s-a gasit unul sa ma atentioneze! Si mi-a parut rau ca n-am mai putut fotografia multe alte morminte sau cavouri deosebite. Am continuat, totusi, vizita, pentru ca o insoteam pe soacra-mea prin Bucuresti si era pacat sa nu vada macar locurile unde sunt ingropati si actorii
Am trecut de multe ori prin Bucuresti insa nu am fost pana acum la cimitirul Bellu, iar articolul m-a convins ca trebuie sa-l trec pe lista.
Articolul este extrem de interesant si pozele, poate pana reusesc sa ajung isi mai baga mintile in cap astia cu aprobatul:)
Romanii astia sunt incredibili! Sa iti ceara aprobare sa faci poze in cimitir!??? e totusi Cimitir!
Am fost pana acum la multe cimitire din strainatate, in Paris, Londra, etcc nu am mai auzit asa ceva
Urmatoarea etapa: taxa de intrare :))))
Radem si glumim dar incolo se indreapta turismul romanesc! Aprobari pentru orice, taxe pt orice!
nu cred ca era vorba de o aprobare legala, ci ori (1) un abuz al administratiei ori (2) un abuz al paznicului, in cautare de ceva spaga; argumentul meu e foarte simplu: Bellu e loc public, asa ca si fotografiatul trebuie sa fie liber; firesc, nu ma refer si la situatia in care e pe acolo vreo inmormantare, cand oamenii din cortegiu au dreptul sa invoce dreptul la imagine, in conditiile legii.
oricum, interesanta ideea de a explora turistic Bellu! il vazeusem ca atractie si in ghidul Top10 Bucuresti, insa am considerat ca e doar semnul clar al unei lipse de idei a autorilor ghidului; fata de o alta lipsa, cea a atractiilor in Bucuresti; nu vreau sa zic ca nu sunt, ci doar ca nu sunt grozav de multe, si sunt discutabile…
Da, da, şi eu sper asta Adriana.
Nu-i aşa, Alice, că sunt incredibili? 🙁 Sper că nu, dar cine mai ştie…
Lucian, eu nu spun că nu ai dreptate, nici nu m-ar surprinde, mai ales că nu apare nici pe site-ul administraţiei că este nevoie de aprobare. Eu am citit alte articole şi toţi spuneau că trebuie să ai aprobare ca să fotografiezi. De fapt, cred că toţi paznicii din tura aia m-au întrebat dacă am aprobare, nu doar unul… iar la un moment dat devenise plictisitor şi agasant.
Exact cum spui, Bellu este loc public, tocmai de aceea am povestit despre asta, fiindcă este absurd să se procedeze aşa.
Şi da, eu spun că merită văzut. 🙂 Dacă eşti amator de o experienţă creepy, îţi recomand să mergi în Noaptea muzeelor, ştiu că anul trecut a fost deschis. Şi cred că atunci nu te întreabă nimeni dacă ai aprobare… 😀
un ps. ca tot nu mi-e clar. aprobare scrisă ai?
un alt ex e peleșul, unde te lasă să faci fotografii de interior for private use, pt o sumă (mare) de bani, dar îți spune destul de clar că nu ai voie să publici pe nicăieri.
Liliana, am răspunsul celor de la ACCU care au trimis prin email un document în care spuneau să iau legătura cu administratorul cimitirului. 😀 Din moment ce el mi-a spus că am acordul lui, când am mers acolo şi m-au întrebat gardienii de aprobare le-am spus să-l sune pe şeful lor. L-au sunat şi m-au lăsat în pace. Într-un fel, fiindcă pe unde mergeam, fiecare gardian venea şi spunea versul… nu aveţi voie să faceţi poze…
Oricum, nu este deloc normal să se întâmple asta, nu cred că mai sunt locuri de acest fel în lume, de cimitire declarate obiective turistice şi să te loveşti de asemenea reguli. Iar cum ai spus tu, unii mai şi ameninţă că îţi confiscă aparatul. În unele privinţe, parcă am rămas tot în epoca de care nu vreau să îmi amintesc.
Faine statuile, mai ales într-un loc ca ăsta, plin de mister.
Dar chiar sunt aşa mulţi paznici că nu se pot face poze pur şi simplu, fără aprobare? Mă gândesc că nu stau să urmărească fiecare om care se plimbă pe-acolo, nu? 😀
Eu am facut o gramada de poze si nimeni nu mi-a zis nimic… Nu am cerut aprobare si nici macar n-am intrebat daca avem voie sa facem fotografii. Si erau multi paznici si cu ochii pe noi, pe vizitatori, dar n-au zis absolut nimic…
Inainte sa merg eu acolo, a fost si o prietena care si ea a facut poze fara s-o ia nimeni la intrebari…
Da, este un loc unde ai ce fotografia, sunt multe monumente frumoase, adevărată artă. Păi nu stau gardienii, desigur, să urmărească fiecare om, este însă ceva extrem de stresant. După cum vezi, unii spun că au făcut fără să-i întrebe ceva.
Mă bucur, bine ai făcut.. Când ai fost, Andreea? Ai fost singură sau într-un grup de turişti? Sunt curioasă… 🙂
Weekendul trecut, de “noaptea muzeelor” am vizitat cimitirul. Citisem înainte articolul tău şi chiar am întrebat 3 paznici din locaţii diferite dacă pot să fac fotografii. Spre surpriza mea toţi mi-au spus că este permis. Să înţeleg oare că au avut loc schimbări?
Bine ar fi, Alina, dar nu prea cred… 🙂 Noaptea muzeelor este altă poveste. 🙂
Oh da, evoluam in involutie.
Am gasit articolul tau dupa ce am fost luat la intrebari de un paznic din Cimitirul Bellu: “nu aveti aprobare, nu puteti face poze”, indiferent cat am incercat sa-i vorbesc despre tarile civilizate. Eram curios ce informatii gasesc pe internet despre acest fapt. Situatia inca nu s-a schimbat, ceea ce este destul de urat. Am fost singur la pozat.
Îmi pare rău să aflu asta, dar nici nu mă aşteptam să se schimbe ceva, având în vedere răspunsul pe care l-am primit în 1 iulie de la ACCU, cei care se ocupă de administrarea cimitirului (răspunsul este la finalul articolului). Cred că argumentul cu ţările civilizate nu prea merge pe aici. Este, aşa cum spui, urât şi neplăcut. Aş fi dorit ca prin acest articol, prin comentariile de aici şi prin toate mesajele pe care le-am trimis să-i determinăm să shimbe lucrul acesta. Se pare că nu se doreşte.
Mulţumesc pentru comentariu.
Voi incerca sa primesc si aprobarea de la foruri. Imi doresc sa mai merg odata sa fac poze dar nici nu vreau incep o cearta cu jandarmii din cimitir.
Oricum nu jandarmii stabilesc regulile, ei le aplică, aşa că cearta cu ei este cam pierdere de timp. Eu tot mai sper că, într-o zi, vor îndrăzni să facă o schimbare bună, în favoarea turiştilor…
salut! am dat de articolul asta cautand pe google info despre absurda dispozitie data la bellu in legatura cu interzicerea fotografiei. am vrut sa vad cine a mai trecut prin asta si in ce fel.. si am gasit vreo cativa.. vad ca ai scris acum doi ani si ca vorbesti si tu, si altii de ‘cum ar fi daca s-ar schimba’. pai ce-ar fi totusi sa o schimbam? nu este o ‘dispozitie’ sanatoasa, are de-a face cu birocratia si cu puterea unui administrator sau altul..si asa cum scrieti toti, este o chestie fara sens si este clar facuta cu rea-vointa. nu stiu cum o fi in acel cimitir din barcelona si cum l-au gasit, dar eu chiar am facut fotografii in multe cimitire din mai multe tari si in niciunul din acestea nu au o chestie atat de stupida. iar paznicii or fi respectand ei dispozitiile, dar asta nu inseamna ca ‘nu-i vina lor’: sunt pur si simplu niste robotei care interzic ceva pt ca ‘asa li s-a spus’. in stilul ‘execut si nu gandesc’.
nu mi s-a spus nimic de accu, mi s-a spus sa merg sa cer aprobare de la administrator, ‘domnu’ virgil’ adica. era ora 16:00 si acest domn virgil plecase deja! mi s-a spus ca daca cer aprobare, o obtin (fara sa platesc) si mi se da si ecuson.. pai atunci ce rost are sa se ceara aprobare?! doar asa, ca sa se simta domnu’ virgil bagat in seama?! si oricum, de unde sa cer aprobare, din moment ce domnu’ asta virgil nici nu se afla acolo?!
foarte urat si trist ca intr-un loc atat de interesant si important exista niste oameni care dau dispozitii absurde, transformand o posibila zi minunata intr-o situatie total neplacuta, incat iti si piere cheful sa mai mergi pe-acolo.
acum cativa ani ma plimbam in voie si era foarte frumos, nu existau astfel de ‘dispozitii’.. am fost plecata din romania si acum, ca m-am intors, am vrut sa revad acest cimitir.. si am dat peste capete patrate! (obisnuita evolutie romaneasca numita regres). ma intreb cum au ajuns la concluzia ca ar trebui sa aduca birocratia si stupiditatea si in acest cimitir?!
1. oamenii nu mai au placerea sa mearga acolo; 2. monumentele din cimitir nu mai sunt admirate, apreciate si promovate. plimbarea prin cimitirul bellu s-a transformat intr-o lupta fara sens cu Prostia.
asta in timp ce niste cimitire super faimoase din alte tari sunt pline de vizitatori care le fotografiaza si le bloggeaza si le admira, adica asa cum ar trebui sa fie.. nu, la noi trebuie interzise aceste activitati, urmariti oamenii pe alei de cohorta de paznici si probabil in curand chiar dati afara, cine stie.
si cum spuneam: nu facem totusi ceva? pe mine m-a infuriat serios chestia asta stupida.
Mă bucură atitudinea ta, regret că nu s-a schimbat nimic, dar nu mă surprinde că este la fel ca acum doi ani. La vremea când am scris articolul am vorbit cu mai mulți, în speranța că împreună putem să luăm atitudine și să obținem rezultatul dorit. Nu s-a întâmplat nimic, după cum ai văzut.
Există atâția oameni care au trecut prin asta, s-au înfuriat, ca și tine, ca și mine, unii au scris pe bloguri, reviste, jurnale, alții, pățiți și ei, au comentat la articole, dar cine putea să schimbe asta, a tăcut.
Culmea e că Cimitirul Bellu apare în ghiduri ca un obiectiv turistic de vizitat în București. Dacă ai o idee clară despre ce putem face, te rog să-mi scrii pe email.
Nu va speriati atat de tare . Am stat 3 ore in cimitir, am fotografiat cam tot ce mi-a placut si nu m-a intrebat cineva ceva. Si erau si paznici si ingrijitori …
Mă bucur să aflu de schimbarea asta, Adi. Oare să fie efectul numeroaselor articole/discuții pe această temă? 🙂
Am pățit același lucru , îmi pare rau dar trebuie să o spun , România este mult în urmă țărilor civilizate și din acest punct de vedere ! Am fost și în cimitirele Montparnasse din Paris și Pere Lachaise și am făcut cred sute de poze fără să mă întrebe cineva ceva , în schimb la Bellu eram urmărit că un infractor și mereu atenționat că nu am voie să fotografieze ! Alt exemplu la Catedrala Stephansdom din Viena am făcut zeci de fotografii că dealtfel toți turiștii care treceau pe acolo , în schimb la Trei Ierarhi din Iași nu am putut să fac nici măcar o fotografie….O țară care nu stie sa-si promoveze nici potențialul turistic și îmi vine în minte proverbul cu peștele care de la cap …..