Cu trenul la Belgrad, printre amintiri

Înainte cu două zile de plecare, am aflat că trebuie să merg singură în ceea ce se numea tot mai des fosta Iugoslavie. Era început de toamnă. Tot ce auzisem pe atunci despre Iugoslavia, de fapt fără să-mi fie prea clar în minte, dar ar fi trebuit să mă îngrijoreze în mod normal, era legat de războiul civil de acolo*.

Nu puteam însă să refuz invitaţia la un festival de reportaje care avea loc în Sombor, oraş aflat în Serbia (între 1992 şi 2003, Serbia împreună cu Muntenegru au format Republica Federală Iugoslavia). În ciuda unor conflicte armate, de cele mai multe ori sângeroase, ce aveau loc atunci în foste teritorii iugoslave, Serbia a fost, până în 1998, o zonă liniştită.

Trenul pleca din Gara de Nord la ora 20:45, iar dimineaţa, în jurul orei 9, trebuia să cobor în gara din Belgrad. Am ajuns în Gara de Nord cu mult înainte de ora plecării. Trenul era la linie. Am urcat. În tren, aproape pustiu. Am scos o carte. După un timp, în compartiment a intrat un domn cu o geantă imensă. Cu greu, probabil l-am ajutat şi eu puţin, a ridicat geanta pe suportul din compartiment.

Am început să citesc. Trenul a plecat.

– Unde mergeţi?, m-a întrebat după un timp ce m-a tot iscodit din priviri.
– La Sombor. Adică la Belgrad şi de acolo într-un orăşel care se numeşte Sombor.
– Aha… şi ce faceţi acolo?
– Merg la un festival de reportaje. Dumneavoastră unde mergeţi?
– La Belgrad.

M-am bucurat, fiindcă, în acel compartiment şi tren bizar de pustiu, mai era cineva care mergea până în Belgrad. Am închis cartea şi ochii.

– N-am auzit de un asemenea festival. Despre ce e vorba? E un festival mare?…
Da, uneori şi bărbaţii încearcă să poarte o conversaţie.
– Din câte am aflat, au fost invitaţi mai mulţi jurnalişti din diverse ţări, dar nu ştiu din câte şi ce ţări. Trebuia să publici un reportaj într-un ziar, să le trimiţi apoi acel reportaj, fiindcă este şi un concurs…
– Aha, şi vă dau şi premii? Bani, ceva?…
– Nu cred, probabil o diplomă, dacă eşti printre câştigători.
– Aha, am înţeles, interesant…

Închid ochii. Încerc să-i deschid. E hotărât să nu mă lase nici să citesc, nici să dorm.

– Şi despre ce aţi scris?
– Despre Cetatea Sighişoara… iar…
– Aţi ales bine, cu Sighişoara aveţi şanse să luaţi o diplomă…

Zâmbesc şi îmi încerc încă o dată şansa de a adormi.

– Vedeţi, eu sunt mai ziarist decât dumneavoastră. Vă pun mai multe întrebări. Dumneavoastră nu m-aţi întrebat nimic…

Îmi place teribil cuvântul ziarist. Mă încăpăţânez şi nu-l întreb nimic. Era prea nerăbdător să povestească.

În geanta imensă avea becuri. Becuri de toate dimensiunile, dar alea de 75 şi 100, se vând cel mai bine. Nu, nu mergea la vreun festival de reportaje. Din două în două zile (cred, nu mai reţin exact) făcea Iugoslavia. Merge bine, nu a avut niciodată ghinion. Asta ar însemna să fie controlat la graniţă şi întors. El s-a apucat mai târziu, fiindcă i-a fost teamă. Dar dacă vrei să faci ceva în viaţă, trebuie să lupţi, să încerci, să rişti. Dacă stai să-i priveşti pe alţii făcând şi să-i invidiezi că ei au şi tu eşti sărac ca scaietele, rezolvi ceva? Nu rezolvi nimic.

Când a venit în Bucureşti, nu avea nimic. S-a angajat, a fost harnic, dar degeaba. Tot ăia cu pile ajung sus. După revoluţie, şi-a zis că nu mai merge. Se însurase, nevasta e fată blândă, harnică, tot ce vrei… Trebuia să-i ofere o viaţă mai bună. Şi uite că treaba a început să meargă. Nu e uşor, nu e deloc uşor. Dar ca să ai, trebuie să munceşti. Iar el munceşte şi este acum propriul lui stăpân. Nu mai trebuie să fie slugă la nimeni.

Cum spunea şi el, nu l-am întrebat nimic.

Acum, amintindu-mi acea călătorie, mă întreb oare ce mai face acel om care făcea bişniţă în Belgrad şi care, fără doar şi poate, şi-a schimbat soarta în bine. Asta îmi place să cred.

Urma Timişoara. Am ieşit pe culoarul trenului, dar în minutul următor am fost înapoi, în compartiment, și îmi rămăsese mâna încleștată pe ușă de teamă să nu se întâmple ceea ce de fapt s-a întâmplat în următoarele 30 de secunde. Mi-am imaginat atunci că aşa trebuie să fi fost şi năvălirile hoardelor de tătari. Compartimentele au fost luate cu asalt de o mulţime de oameni, toţi cu bagaje imense, aşa cum avea colegul meu din acceleratul de Belgrad.

După cinci minute, am reuşit să mă strecor din compartamentul meu, invadat şi el, am ieşit pe culoar şi îi vedeam pe alţii, la capetele vagoanelor, cum scoteau cu repeziciune scândurile de la dulapuri, îndesau marfa şi aranjau totul la loc la fel de repede. De parcă n-ar fi fost niciodată ceva acolo. Secvenţa nu a durat mai mult de câteva minute.

Îmi venea să râd. Toţi acei bişniţari, cum li se spunea, se chinuiau să-şi ascundă marfa pe unde puteau, de parcă cineva şi-ar fi închipuit că merg să viziteze Belgradul sau, mai rău, la vreun festival în Sombor.

Cineva m-a întrebat dacă poate să pună sub rucsacul meu o geantă şi, la vamă, să spun că este a mea. L-am refuzat politicos, aşa cum am putut la acea oră din noapte în care nu reuşeam să mă dezmeticesc bine ce se întâmplă în jurul meu şi mai ales ce naiba caut eu acolo. În compartimentul meu cu opt locuri, am ajuns să stăm zece oameni. M-am trezit întrebând dacă toate compartimentele sunt aşa de aglomerate.

Replica a fost pe măsura curajului meu de a vorbi.

– De la Bucureşti nu v-a deranjat nimeni, aţi venit ca boierii, acum răbdaţi-ne şi pe noi puţin…

I-am răbdat, ce puteam să fac, şi răbdând am ajuns la graniţă. Au venit vameşii români. Două grupuri de câte doi, la interval de zece minute. După câteva minute mi-am dat seama că eu eram, pentru ei, singura persoană dubioasă din acel tren.

Mi-au verificat de câteva ori bagajul. Nu se poate, trebuie să o luăm de la capăt. Fata asta are ceva suspect. Îmi imaginez că asta era în capul lor. Și au luat-o de la capăt.

– Aici ce aveţi?
– Periuţa de dinţi şi pastă.
– Aici?
– Două tricouri.
– Să văd.
– Uitaţi-le…

Și apoi de la capăt. Încă o dată. Cu sârbii, acelaşi spectacol. Colegii mei de compartiment stăteau şi se uitau la mine, cu priviri încărcate de reproş şi nervi, de parcă tot trenul stătea oprit din cauza mea. Ceea ce nu era deloc departe de adevăr.

– Eu v-am zis să ziceţi că aveţi bagajul ăsta, dar n-aţi vrut… V-a trebuit să povestiţi de festivaluri!…

Un singur om a fost coborât în acea seară din tren. Îmi amintesc şi acum figura lui, ce părea senină şi împăcată (măcar a încercat). Ţinea o pungă mică, din plastic, în care avea cuie. Nu știu cum de nu a pierdut toate cuiele din acea pungă. Mi-a fost o milă teribilă de el. Cred că a fost prima lui încercare. Nu i-am putut uita niciodată privirea lui deznădăjduită și zâmbetul trist urmărind trenul cum se îndepărta tot mai mult de el, de visul lui. Sper, totuşi, că acea întâmplare nu l-a descumpănit în aşa fel încât să-l fi făcut să renunţe.

Mi-a lăsat însă un gust amar când îi auzeam pe cei din compartiment făcând băşcălie de acel om. Mi-a fost ciudă pe acei vameşi care s-au făcut că nu văd ceea ce era de văzut, dar l-au privit exact pe cel mai amărât, mai puţin versat dintre toţi. La un moment dat, când i-am văzut pe vameşi atât de preocupaţi de rucsacul meu, deja m-am văzut jos din tren, lângă omul cu cuiele.

În gara din Belgrad, am rămas câteva minute privind ameţită toată forfota din jurul meu. Toţi care au venit cu trenul au pornit spre piaţă. N-aveau nevoie de îndrumare, ştiau exact drumul și în zece minute nu mai era o urmă.

Eu m-am urcat în maşina care mergea spre Novi Sad şi, mai departe, la Sombor. A avut dreptate omul cu becurile. Am ales bine reportajul cu Sighişoara. Am primit o diplomă aşa de frumoasă, pe care şi azi o mai păstrez. Este singura mea diplomă primită ca jurnalist. A fost de altfel singurul concurs la care am participat.

SUS: Diploma primită la festivalul de reportaje din Sombor
Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular

Ce am mai descoperit însă în acea călătorie? Ceva ce n-a scăpat lumii între timp: sârbii erau revoltător de simpatici şi de atrăgători, de parcă fiecare se pregătea să concureze la titlul de cel mai sexy bărbat al planetei. Ăsta ar putea să fie un motiv de a mai face o călătorie în Serbia de azi – poate tot cu trenul.

{ *Această călătorie am făcut-o în septembrie 1996.}

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest