De ce nu ne oprim?

În urmă cu câţiva ani, într-o dimineaţă de martie m-am întâlnit cu o fostă colegă de facultate. Elegantă, cum o ştiam dintotdeauna, în rochie, pardesiu, pantofi cu toc. Ne-am întrebat fiecare ce mai face. Ea a ales să fie profesoară. Acelaşi lucru zi de zi, an după an, mi-a spus.

Dar tu unde mergi?, m-a întrebat, văzându-mă cu o geantă de voiaj, La Paris… Ochii ei au prins strălucire: Uf, ce n-aş da să fiu în locul tău!.

Mereu ne dorim să fim în locul altora, mai ales atunci când trăim cu impresia că viașa altora e fantastică, doar a noastră e monotonă. Face parte din sfera nemulţumirilor pe care le purtăm toată viaţa.

Mereu ne dorim să ducem viaţa pe care o duc alţii. Dacă ar fi aşa, am fi mai fericiţi? Acest lucru ne-ar împlini pe noi? Am avut și am și știut că mereu voi avea ezitările mele. Nehotărârile şi frustrările mele. Oboseala pe care o resimţi din când în când pe drumuri şi care te face, perfidă, să te gândeşti să renunţi.

Au fost momente în care am renunţat la a mai umbla dintr-un loc în altul, de a trăi mereu pe drumuri, între două trenuri. Știam însă că nu voi putea renunţa definitiv. Călătoria a devenit cea mai bună prietenă a mea. Călătoresc să uit de lucrurile cu care m-am obişnuit prea mult.

Să uit, un timp, atât cât se poate, de oamenii pe care îi aud mereu în jur, de cei pe care îi cunosc, cred eu mult prea bine, le ştiu vorbele, poveştile, reacţiile, gândurile.

Să evadez, să mă îndepărtez o vreme, să privesc spre altceva, să ascult alte sunete, să risipesc monotonia pe care, la un moment dat, cu toţii o trăim într-o anumită măsură.

Să trăiesc.
Să simt.
Să experimentez.
Să înțeleg.
Să mă bucur cât vreau, fără restricţii.
Să râd. Să alerg. Să gust.
Să cunosc. Să respir altfel.
Să cutreier cât am chef.
Să privesc minute în şir cerul plin cu stele,
fără ca cineva să rostească o vorbă.

Să fiu eu, exact aşa cum ştiu că sunt şi cum vreau să fiu.

SUS: Valea Uzei, Trascău/Apuseni
Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular

Să cunosc oameni simpli. Să stau de vorbă cu acei oameni care trăiesc modest în sate împrăştiate prin văi şi ţinuturi pitoreşti. Oameni simpli care poartă în ei spirit zen, fără să ştie ce înseamnă, poveşti cu tâlc şi gânduri de filozofi ce i-ar răscoli şi pe înţelepţii lumii.

Cum să stau în casă când pot să am parte de asemenea momente? Toate acestea mă împing uneori spre lucruri nechibzuite. Să plec fără să spun unde, nici eu nu ştiu, să hoinăresc zile în şir, fără să îmi pese că, poate, cineva şi-ar face griji pentru mine.

Simt că trăiesc atunci când renunţ la planurile pe care le mai fac din când în când şi rămân mai mult timp în acelaşi loc, doar pentru că oamenii pe care i-am întâlnit acolo mi s-au lipit de suflet. Mă simt bogată când ajung să-i cunosc mai bine, când ascult tot felul de poveşti mai mult sau mai puţin de crezut, dar rostite de povestaşi autentici.

Sunt recunoscătoare soarelui atunci când mă face să mă trezesc dimineaţa devreme ca să stau să pândesc secunda în care el va veni domol şi va învălui exact aşa cum vreau eu colina cu căpiţe de fân şi reuşesc o fotografie de care sunt mândră.

Mă simt plină de energie când stau ore în şir într-un oraş, rătăcind aiurea pe străzi, aşteptând să treacă timpul, doar pentru că, la fel, mă macină pe mine dorinţa să fotografiez acea clădire când soarele îi dă exact strălucirea pe care o cred eu fenomenală.

Câştig timp atunci când iau două găleţi pline cu apă şi învăţ să port cobiliţa, într-un sat bucovinean, de dragul de a ajuta o femeie la 82 de ani, chiar 82 de ani, care face asta zi de zi de când era un strop de copiliţă. Mă simt mulțumită când merg după paşii ei vioi (prea vioi pentru 82 de ani, aveam timp să gândesc!), urc un deal, mă odihnesc cât două, iar ea râde şi îmi zice încurajator e grea şi tinereţea, maică!

SUS: Toamna în Munții Șureanu, Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina
Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular

În seara asta, mă pregătesc pentru o nouă călătorie. Mă învârt prin casă cu aceleaşi stări trăite mereu înainte de a porni la drum: încântare şi nerăbdare. Într-un fel, aş vrea să nu se sfârşească vreodată aceste momente. Aş vrea să pot duce la infinit bucuria pe care o aştept de la orice lucru visat de ceva vreme (uneori, de prea multă).

Plec în călătorii să mă bucur la modul cât se poate de simplu de cele mai frumoase lucruri pe care le pot lua de la viaţă. Ştiu deja că fiecare loc are un indiciu special pentru mine. Fiecare loc îmi aduce ceva diferit, privit şi desluşit doar de mine. Îmi lasă amintiri care vor fi doar ale mele.

Îmi scoate în cale oameni buni pe care nu-i mai pot uita. Îmi oferă poveşti care trebuie spuse ca să nu dispară pentru totdeauna. Mă bucur de toate acestea şi mă gândesc mereu la cât de multă splendoare există în lume.

Toate acestea mă fac să nu uit că viaţa are magie. Lucru care mi se întâmplă în momentele în care mă simt fără de căpătâi, bătând pasul pe loc, încercând să găsesc sensuri rostului meu.

Amintirile aduse din călătorii mă ajută să retrăiesc adevărata bucurie exact aşa cum a fost cândva. Îmi dau putere, încredere şi îmi stârnesc dorinţa de a o lua de la capăt.

Mereu,
tot mereu,
încă o dată.
Şi încă o dată…

Atunci, cum să nu merg mai departe? De ce să mă opresc?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest