Au fost odată 19 oameni…
Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic şi şubred vas ca să exploreze Polul Sud. Ei nu erau nici bogaţi, nici puternici, nici renumiţi, dar erau conştienţi de ceea ce se duceau să facă şi ştiau ce-i aşteaptă. Şi, ajunşi acolo, au înfăptuit greşeli şi au fost pradă slăbiciunilor omeneşti, dar au lucrat cât au ştiut mai bine şi au făcut tot ce au putut.
{Emil Racoviță, Note din jurnalul expediției în Antarctica}
Antwerp, Belgia, 16 August 1897. Belgica, un vas balenier lung de 34 de metri și cu o greutate de 270 de tone, ce făcuse deja câteva călătorii în gheţurile nordului pentru vânătoare de balene şi de foci, se pregătea de plecare într-o expediție spre o lume necunoscută.
A fost prima călătorie de explorare a regiunii antarctice pe timp de iarnă.
Comandantul expediției era belgianul Adrien de Gerlache, atunci în vârstă de 31 de ani. El a fost cel care a selectat echipa: exploratorul norvegian Roald Amundsen (25 de ani), oceanograful și geologul polonez Henryk Arctowski (26 de ani), meteorologul polonez Antoni Dobrowolski, geofizicianul belgian Emile Danco (28 de ani), naturalistul român Emil Racoviță (29 de ani), medicul și antropologul american Frederick Cook, cel care a făcut majoritatea fotografiilor.
Toate calele şi încăperile vasului erau pline de cărbuni, de rezerve de haine, de merinde pe doi ani şi jumătate, de tot soiul de materii prime, lemn, fier, piei şi altele, din care, după trebuinţă, se puteau face obiectele cerute de nevoi.
Emil Racoviță a fost recomandat de profesorul de biologie de la Sorbona, la care a apelat Societatea de Geografie din Bruxelles, după ce toți biologii cunoscuți au refuzat, convinși că își vor găsi moartea pe acel vas „mic și șubred”. Cu actul de călătorie eliberat, Emil Racoviță se îmbarcă pentru Antarctica. După plecarea din Belgia, au oprit în Madeira, au continuat spre Rio de Janeiro și Montevideo. În Rio, unde exista o mare comunitate belgiană, echipajul a avut parte de o primire entuziastă.
Despre această experiență, norvegianul Amundsen a notat în jurnalul lui: nu am văzut niciodată într-un singur loc, în același timp, atâtea femei frumoase.
În 19 ianuarie, de pe Belgica se zărește primul munte de gheaţă – aisberg.
Din jurnalul expediției
Printr-un văl de ceaţă, cel dintâi pământ antarctic ce ne era dat să întâlnim ridica spre cer piscuri ascuţite, acoperite de gheaţă şi omăt, cu ici şi colo turnuri de stâncă fioroase; iar în tăieturile coastei odihneau munţii de gheaţă şi gheţuri mărunte, albe şi lucii, se legănau pe marea întunecată.
După trei zile, o furtună puternică lovește vasul și totul în jur capătă dimensiuni apocaliptice.
Din jurnalul expediției
Acum totul era întunecat şi tenebros. Pe sumbrul orizont se desenau siluetele negre ale unor pământuri necunoscute şi ameninţătoare iar întunecimea cerului se întindea apăsătoare peste marea îndoliată. Doar crestele valurile se luminau de albul smocurilor de spumă şi din timp în timp, aisberguri treceau gigantice şi teribile, aruncând o licărire verde-albăstrie şi zgâlţâite de furia valurilor şi de forţa vântului.Într-o clipită, suprafaţa mării se încreţi în brazde adânci. Nouri groşi şi neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuţea trecând prin catargele îndoite de frânghiile zbuciumate. Pânzele se zbăteau în legături, pocnind cumplit, şi Belgica, necontenit spălată de valuri, cu greu îşi făcea drum în neagra urgie. Căci totul sta acum cuprins de întuneric. Pe negrul orizont se desenau contururi negre de ţări necunoscute şi cerul negru acoperea fioros marea cernită.
Gheața era dusă pe vas unde se topea și se folosea ca apă potabilă. Atunci au trăit primul moment dramatic. Un membru al echipajului a fost luat de apele dezlănțuite. Deși un altul s-a aruncat în apa înghețată, cu o funie legată de mijloc, pentru a-l salva, nu a mai reușit. În câteva secunde, a dispărut în adâncul apelor negre.
Din jurnalul expediției
Al cui e rândul acum, ne gândeam noi, şi cine ştie dacă toată expediţia nu e menită să piară în vreun colţ îngheţat al misterioasei Antarctici.În timpul nopții,
a urmat tăcerea
mării.
Totul s-a potolit
și pe o mare domolită
vasul a trecut
prin strâmtoarea
ce a fost numită
cu numele de Gerlache.
Nimeni nu ajunsese
vreodată acolo.
Din jurnalul expediției
Aş voi să am darul vorbei sau al penelului pentru a vă putea da o idee despre aspectul fermecător al acestor regiuni când marea e lină, cerul senin şi soarele voios. Cum însă îmi lipsesc complect aceste daruri, mă voi mărgini să vă arăt câteva fotografii, ce faţă cu realitatea nu sunt decât caricaturi, căci ceea ce deosebeşte peisajul polar de toate celelalte peisaje e fineţea coloritului, e limpezimea aerului, e dulceaţa tonurilor şi fotografia nu poate să le reproducă.Și totuși, jurnalul unui om de știință, fără „darul vorbei”, cum se caracterizează, are descrieri pline de poezie.
Din jurnalul expediției
În adâncimea nesfârşită a văzduhului ceresc, albastrul se subţie în palide tonuri, iar între el şi întunecimea mişcătoare a valurilor mării se desfăşoară alba privelişte a ţărilor muntoase sleite în zaua lor de gheaţă. Munţi uriaşi înalţă în aer piscuri ascuţite învelite în troiene sclipitoare, iar în poale poartă gheţari măreţi ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase, brăzdate de alabastru.Ici şi colo răsar din albeaţă turnuri negre, cernite catedrale, întunecate ziduri de stânci fioroase şi în limpedea atmosferă polară ele par cu dimensiuni exagerate, ameninţătoare fortăreţe ale unei împărăţii legendare. În lumina aurită a soarelui, gingaşe culori se joacă pe vârfurile de piscuri, plutesc pe văile argintii ale gheţarilor, se ascund în prăpăstiile troienite.
Încet şi măreţ, în mijlocul mării plutesc munţi de gheaţă, albi în soare şi albaştri în umbră; la picioarele lor apa înverzeşte în unde de safir şi valurile pătrund zgomotos în grotele lor sinelii şi ies acoperite de spumă argintie. Iar în golfurile şi tăieturile coastelor alţi munţi de gheaţă, prinşi de fund, se înşiră ca monstruoase nave în porturi de marmură albă.
Şi oriunde te uiţi, fie în cer, fie în apă, fie în ţările muntoase, totul e limpede şi clar, luminos şi dulce, armonios ca formă şi culoare.
După 13 luni, speranța de a mai pleca vreodată de acolo era tot mai firavă, și totuși Emil Racoviță își înveselea colegii și încerca să le țină moralul ridicat cu diferite caricaturi.
O nouă furtună răscolește apoi totul în jur, iar după ce totul devine tăcere, apa se retrage, ghețurile se apropie și prind vasul captiv. Monotonia albului antartic e întreruptă din loc în loc doar de întunecate nunatakuri. Nimic nu poate sugera acest magic peisaj polar, căci nicăieri altundeva în lume lumina nu este în acelaşi timp atât de dulce şi de sclipitoare, culorile atât de fluide şi de subtile, tonurile atât de dulci şi de pale, formele atât de frumoase şi de armonioase!
Din jurnalul expediției
Era începutul lunii martie, anul 1898, început de toamnă australă când zilele devin tot mai scurte și frigul stăpânește din ce în ce mai multe ore.Aproape veşnic vântul sufla. Neguri groase şi cenuşii, mânate de furtună în stoluri neîntrerupte, întunecau cerul. Aprigul viscol curma vederea cu mişcătoarea sa perdea albă şi omătul spulberat umplea văzduhul de o pulbere măruntă ca nisipul.
În vâjâitul vântului ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei îngheţate ce ne muşca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simţeam aşa de pierduţi şi aşa de singuri, încât speranţa ne părăsea şi numai un singur simţământ ne susţinea: simţământul datoriei.
La fiecare oră, făceau observațiile meteorologice. Când puteau, pescuiau animale marine prin gheața marină. Plimbările lungi se făceau pentru a observa păsările și focile care locuiau pe banchiză.
Pe lângă toate acestea, se luptau cu frigul. Și cu teama că vasul se va putea face bucățele din cauza temperaturilor scăzute.
Din jurnalul expediției
Dezgropam «Belgica» din troiene, mai făceam haine şi încălţăminte, ne procuram carne proaspătă de foci şi pinguini, fabricam chiar instrumente de observaţii şi pescuit.Uneori, însă,
chiar și întunecata
Antarctica
le zâmbea
în felul ei.
Din jurnalul expediției
Din când în când, aveam şi noi o sărbătoare. I se ura şi Antarcticii de atâta vijelie şi ne dădea câte o zi frumoasă. Vântul se potolea, negurile cenuşii se ascundeau sub orizont şi în locul lor cerul se boltea în luminos albastru. În aer fluturau mii şi mii de cristale sclipitoare şi în loc de un soare, aveam trei, căci frumoase parhelii se reflectau prin praful de gheaţă. Pe un curcubeu de vii culori, cu cruce de aur în mijloc, stăteau atârnate trei globuri aurite într-o boare de aur. Nesăţioşi priveam la acest măreţ spectacol, ce însă nu dura mult, căci praful argintiu se depunea în aerul liniştit şi curcubeul încet se ştergea, luând cu el crucea de aur. Singur rămânea acum soarele şi în limpezimea văzduhului aprindea mii de licăriri pe vasta câmpie a banchizei.Aşa de nepătată e culoarea şi aşa de luminoasă e lumina ce scaldă aisbergul şi colina, că de nu ne-ar fi reţinut pe pământ raţiunea, ne-am fi lăsat duşi de simţiri în lumea visurilor, în veacul basmelor.
După o toamnă urâtă, urmează o iarnă și mai cumplită. În 18 mai, soarele i-a părăsit pentru trei luni: tristeţea nopţii polare începu pentru noi.
Din jurnalul expediției
Ca umbre ne târam în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corăbiei. În mohorâtele cabine, ghemuiţi lângă sobă, legam în lungi poveşti, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în ţara soarelui, departe. Ori, în galbena lumină a lămpii, răsfoiam cu dor în cărţi ce ne vorbeau de soare şi iubire.Tăcerea a cuprins acum şi cerul şi banchiza; natura întreagă pare împietrită în eternă nemişcare. Iar tu, pierdut aici, te simţi cuprins de spaimă fără margini, nu îndrăzneşti să te mişti în această nemişcare, nu cutezi să strigi în astfel de tăcere şi inima ţi se strânge în disperare cruntă, căci vezi că tot e mort şi rece, căci simţi că nimic nu-ţi e prieten în această splendoare duşmană.
Omul pierdut în această lume e cuprins de frică. Nu îndrăzneşte să se mişte în această înspăimântătoare nemişcare, nu îndrăzneşte să strige în această tăcere ucigătoare.
În trista și înfrigurata nemișcare, viața era la limită. Întunericul nesfârșit dăunează și trupului. Anemia îngălbenea fețele și distrugea inimile abătute. În cabine, se spuneau povești din ținuturi însorite. Frigul împietrea și vântul. Atunci, echipajul a avut a doua pierdere. Geofizicianul belgian Emile Danco se îmbolnăvește și moare curând.
Din jurnalul expediției
Am învelit trupul prietenului nostru într-un mare sac de pânză albă şi i-am legat la picioare o grea povară de fier. La amiază eram toţi adunaţi în jurul săniei funebre, lângă un larg canal curând format în lanul de omăt.Luna lucea în cerul întunecat şi plăpânda ei lumină arunca umbre mari şi negre în dosul colinelor de gheaţă, iar vântul sufla aspru şi îngheţat peste capetele noastre descoperite şi plecate. Şi trupul tovarăşului nostru fu împins în apă; încet se ridică de marginea de gheaţă şi încet se cufundă în neagra urgie a mării. Niciodată nu ne-a fost aşa de frig la trup, niciodată aşa rece la inimă!
După trei luni
de noapte,
soarele
s-a reîntors.
Din jurnalul expediției
Nu ştiţi ce bucurie te cuprinde când îl vezi după trei luni de noapte. E sărbătoarea ochilor şi sărbătoarea inimii. Speranţa îndată îşi găsi aripi în razele lui calde.Când speranţa de a ieşi ne părăsise cu totul şi ne pregăteam de a doua iernare, un puternic curent se formă; împinşi cu sloi cu tot, trecurăm printre înalţi munţi de gheaţă şi am ajuns într-o regiune unde sloiurile erau mici şi puţin strânse. Ne-a fost uşor să ieşim de acolo la marginea banchizei.
13 luni. Atât a stat vasul Belgica prins în gheață. În ziua de 28 martie 1899, Belgica a intrat în portul Punta Arenas, iar la 18 noiembrie s-a întors acasă, în Belgia.
Din jurnalul expediției
Luni de zile de-a rândul am pătimit, dar am avut şi clipe de fericire; am trăit mai degrabă rău, este adevărat, dar ce-are a face, fiindcă totuşi am trăit. Nu e oare de-ajuns pentru a stârni regretul?!Terra Australis Incognita
Momente & Începuturi
S-a întors la Iași pentru a urma stagiul militar obligatoriu. După mai puțin de o lună de militărie, primește o scrisoare din Belgia unde este invitat să se alăture expediției belgica. „Credeam că o să-mi pierd mințile de bucurie”, povestea Emil Racoviță mulți ani după acest moment.
După expediție, s-a reîntors la Paris. În timpul unei croaziere științifice pe Mediterana, a vizitat o cunoscută peșteră din insula Mallorca, Cueva del Drach. Aici a capturat un micuț și necunoscut crustaceu și această descoperire a dat naștere unei noi științe: biospeologia.
În 1919, a fost invitat să vină la Cluj-Napoca. A venit și, după un an, a înființat și primul institut de speologie din lume. Ca biospeolog, a fost fascinat de zona Munților Apuseni, una din peșterile lui preferate fiind Ghețarul de la Scărișoara.
A murit în noiembrie 1947, după două zile de la împlinirea vârstei de 79 de ani. Ultima filă din calendar a rămas deschisă la pagina acelei zilei – 17 noiembrie.
În căutarea lui Emil Racoviță
În Bastionul Croitorilor se află expuse câteva obiecte ce i-au aparținut lui Emil Racoviță – cele mai multe (deși nu sunt deloc multe) au fost folosite în expediția Belgica. Este la etajul doi al turnului (intrarea de pe strada Baba Novac), într-o încăpere de câțiva metri. Am vizitat expoziția în ianuarie 2016, dar nu se știe cât timp va fi deschisă (cel puțin, asta spunea persoana angajată acolo). Intrarea este liberă.
Am fost dezamăgită, așa că tot ce am mai dorit să fac a fost să merg la mormântul lui Emil Racoviță și să aprind o lumânare. Este înmormântat în cimitirul Hajongard (Central). De la intrarea din strada Avram Iancu, mergi tot înainte pe aleea din față. Mormântul este pe partea stângă a aleii.
Povestea mi-a amintit și de diploma bunicului meu ca absolvent al Facultății de Drept din Cluj-Napoca. A fost semnată de Emil Racoviță, ca rector al Universității, și de Alexandru Borza, în calitate de ministru al educației.
Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic şi şubred vas ca să exploreze Polul Sud. Şi s-au întors numai 17, zicându-şi că moartea celor doi sărmani tovarăşi şi propriile lor suferinţe nu vor fi fost cu totul zadarnice, căci au putut adăugi o mică pietricică la edificiul ştiinţei, la acel focar de lumină, de adevăr şi de dreptate ce călăuzeşte omenirea spre timpuri mai bune.
{Emil Racoviță, Note din jurnalul expediției în Antarctica}
În 2017, am revizitat această micuță colecție despre expediția lui Emil Racoviță, în primul rând fiind curioasă dacă mai este. Personal, cred că, pentru tot ce a fost exploratorul Emil Racoviță, Cluj-Napoca îi datorează un muzeu, așa cum ar trebui să fie în secolul nostru.
{ Fragmentele folosite au fost selectate din lucrările Expedițiunea antarctică belgiană și Spre Polul Sud, traduse de Gheorghe Racoviță. }
» Tu ce spui? «
◌ Ce exploratori te-au atras și, poate, inspirat?
◌ Crezi că ar trebui să existe în România un muzeu de speologie?
◌ Dacă mai cunoști și alte lucruri relevante despre exploratorul Emil Racoviță, te invit să povestești…
Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest
Join the discussion
Pingback: 23 August în istoria românilor