La Superba

Doar Principe se putea numi gara principală a oraşului alintat cândva La Superba. Genova de azi nu a renunţat la a fi superbă şi mândră şi şi-a adăugat, nonşalantă, contrastul ce i se potriveşte.

Cum Florenţa ar fi fost alegerea şablon, m-am dus la Genova. Totul a început dimineaţa devreme, gata-gata să greşesc trenul, să o iau în altă direcţie, dar obiceiul meu – ce-i drept cam demodat – de a întreba dacă trenul merge acolo unde vreau eu să ajung, nu aş putea spune totuşi că e chiar rău. Dimpotrivă, uneori se dovedeşte cât se poate util. Nu că aş avea vreodată ceva împotriva aventurii, adică să te urci într-un tren, convins că merge acolo unde crezi tu că mergi şi, la un moment dat şi cu surpriza plăcută întipărită pe chip, să descoperi că te vei trezi în cu totul alt loc. Face parte din biografia oricărui călător respectabil.

Aceste întâmplări au şi ele rostul lor şi ţin în balans viaţa pe drumuri. E bine să fii şi aiurit, dar cu măsură. Recunosc, uneori îmi pierd măsura şi aici, dar asta-i altă poveste.Mereu mi-au plăcut călătoriile cu trenul, mai ales prin alte ţări şi îndeosebi cu trenurile alese şi de localnici (ceea ce înseamnă în general cele ieftine).

CITEȘTE: Şi totuşi, călătoria cu trenul este (cea) mai frumoasă

E o atmosferă acolo, iar în Italia, pentru un călător ca mine, a merge cu trenul e ceva mai mult. Aveam impresia uneori că sunt într-un film, doar că nu filma nimeni (cel puțin așa cred).

CITEȘTE: 12 lucruri despre călătoria cu trenul în Italia

Priveam și mă gândeam că, într-o viaţă suficient de norocoasă, poţi aduna o mulţime de momente pe care nu vrei să le uiţi, fiindcă sunt cele care te bucură şi te fac să zâmbeşti când îţi trec prin minte. Un astfel de moment poate fi când cobori dintr-un tren într-un oraş în care nu ai mai fost niciodată şi ţi-ai dorit să fii. Când întâlneşti prima dată un loc şi guşti prima impresie despre el – interesant, impresionant, dezolant, incitant.

Genova, nu ştiu cum, de ce, pentru ce, m-a făcut să merg la ea. Prima, exact prima impresie, a fost ceva de genul: grandios oraşul ăsta. La câteva minute şi câţiva paşi mai încolo, a doua impresie: o zăpăceală minunată de oraş.

Poate că este în ADN-ul locurilor aflate la ţărm de mare să nu se sinchisească de ţinută, să dea mereu impresia de superficialitate (şi nu rămâne neapărat doar o primă impresie), că se joacă mereu cu tine şi tot ce trebuie să faci este să te laşi în jocul lor.

Îţi place sau nu, intri sau nu, joci sau pleci. În Genova, poţi să te pierzi o zi sau mai multe, nimănui nu-i pasă de asta, pe străduţele înguste, caruggi, din centrul vechi, până te apucă ameţeala, claustrofobia ori foamea. Pe aici îl vedeam rătăcind şi pe Columb şi acum îl înţeleg de ce visa la ţinuturi vaste.

Această Genova atât de zăpăcitoare m-a făcut după chipul şi asemănarea ei. Nu că nu aş fi aşa în mod obişnuit, dar ea a reuşit să-mi scoată mai bine la suprafaţă şi această latură seducătoare a mea. Aşa că, tot în Genova, am mai reuşit să fac ceva pentru prima dată (şi, asemeni oraşului, am simţit un soi de mândrie, deşi nu ar fi trebuit): m-am oprit, fără să-mi dau măcar seama, în mijlocul unui drum, acolo unde am stabilit eu că este cel mai grozav unghi pentru a fotografia. Şoferul unei maşini mici a aşteptat politicos – aşa cred eu, ce a fost în gândul lui nu ştiu – să-mi termin şedinţa foto.

Când mi-am revenit şi am realizat, năucită, că blocasem circulaţia, am zis că e cazul să mă retrag. Surprinzător, nimeni nu a claxonat, în schimb, unii mi-au zâmbit. Surprinzător, având în vedere sângele latin, dar aici e Italia şi îmi spun că oamenii celebrează viaţa şi nebuniile ei la fiecare moment, iar eu le-am oferit, se pare, o mică mostră nebunească de viaţă. Absolut, Genova este pentru a fi cât mai fotografiată şi e o plăcere să te plimbi prin Centro Storico şi să-l pozezi. Nici că-ţi pasă că lumina de-abia se strecoară printre zidurile bătrâne ce compun o pânză nesfârşită (şi când eşti în ea exact aşa pare) de străduţe înguste, medievale, pe care păşeşti trecând din una în alta şi te opreşti şi fotografiezi şi asculţi sunetele oraşului.

Pe o străduță, găsesc un magazin cu tot felul de obiecte vechi şi o fetiţă ca de poveste care mă vede şi o ia la fugă prin curte. Dacă i-aș fi cerut să fugă, probabil ar fi stat pe loc și s-ar fi uitat lung și întrebător la mine. Nu aşa trebuia să fie povestea, dar de data asta, asta a fost. Fotografia însă nu a ieşit deloc rău; zic eu, evident.

Continui jocul cu Genova şi vine momentul când îmi dau seama că am harta în mână şi sunt complet rătăcită. Asta începe să mă amuze, dar prin nimic nu mă trădez că habar nu mai am pe unde mă aflu şi că de ceva timp mă tot întreb în gând cum ies din încâlcitura în care singură şi de bună voie m-am băgat, de altfel.

Ca orice călător nimerit aici, te plimbi şi nu te poţi opri, faci fotografii, inevitabil ajungi şi printre fetele de pe via della Maddalena şi treci printre ele afişând indiferenţa (sau nu, depinde) şi privind clădirile.

Nimic nu e supărător. Fiindcă între tine şi oraşul ăsta zăpăcitor se pare că a început o prietenie, ba chiar, din partea ta, ai putea spune că e ceva mai mult. Asta nu te face însă să îţi pierzi capul chiar de tot. Vezi strălucirea şi paloarea şi tocmai combinaţia asta atât de evidentă, la orice oră, te intrigă.

Mergi însă mai departe, priveşti chipurile oraşului, subtilităţile şi contrastele lui, şi îl iei exact aşa cum este. Şi nici că vei dori să fie vreodată altfel.

» Tu ce spui? «

◌ Ai fost în Genova?
◌ Cum ai „simțit” orașul? Ți-a plăcut sau nu?
◌ Ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut?