A fi fost hangiu pe vremea aceea, nu era treabă rea. Multe averi s-au făcut așa. Hanul era în tot timpul anului un centru de activitate vie, unde se schimbau mereu călătorii, unde se întâlneau punând afaceri la cale, înnodând intrigi de dragoste ori răsvrătiri politice.
Apariția hanurilor a fost legată la început de negustorie, deoarece „neguțătorii străini trebuiau să aibă unde poposi și unde-și puteau depozita mărfurile”, scria istoricul George Potra.
Hanul, clădire cu camere de dormit, cu ospătărie și cu grajduri, unde rămâneau peste noapte călătorii cu caii și căruțele, o explicație în dicționar, este un cuvânt intrat în limba română din limba turcă, odată cu apariția acestora, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cu toate că, documentar, au fost menționate mai târziu. În Dicționar universal al limbei române, de Lazăr Șăineanu, prima ediție apărută în 1896, han este explicat prin ospătărie, birt ordinar.
Pe la răscruci de drumuri sau la gura văilor, pe drumurile principale, apărea câte „un han cu cârciumă și odăi încălzite, uneori cu cerdac spațios, dar totdeauna cu o curte largă, cu grajd și fântână, unde drumeții găseau adăpost sigur și hrană pentru ei și vite”, scria George Potra.
Într-o conferință din 1932 despre hanuri, arhitectul George Matei Cantacuzino (23 mai 1899 – 1 noiembrie 1960) spunea:
Când singurul mijloc de călătorie era poșta, hanurile jalonau drumurile țării la distanțe egale. Un serviciu pentru schimbarea cailor și a vizitiilor [surugii] era organizat cu un orar fix, ștafete călări duceau corespondența.
A fi fost hangiu pe vremea aceea, nu era treabă rea. Multe averi s-au făcut așa. Hanul era în tot timpul anului un centru de activitate vie, unde se schimbau mereu călătorii, unde se întâlneau punând afaceri la cale, înnodând intrigi de dragoste ori răsvrătiri politice.
SUS •• Biserica și hanul sfântul Gheorghe-Nou, litografie făcută de desenatorul și pictorul francez Auguste Raffet. În anul 1837, acesta l-a însoțit pe aristocratul rus Anatoli Demidov într-o expediție științifică în timpul căreia a trecut și prin București, Valahia • Editat de Mira Kaliani | Călătorii la Singular
În București, primul han a fost construit de Manole zaraful și soția lui Maria, în apropiere de grădina bisericii sf. Gheorghe, după cum se menționează în actul întocmit. Istoricul George Potra nota că aceștia au construit pe acel loc „și casă, și han”, clădiri pe care „le-au ținut în bună pace până în zilele lui Antohie Vodă”, a cărui domnie în Țara Românească a fost între martie 1669 și martie 1672.
Tot în vremea lui Antohie Vodă, tot în București, un fost dragoman al Porții otomane a început, în anul 1671, ridicarea unui han, în jurul bisericii sf. Gheorghe cel Nou. La puțin timp, dregătorul a murit fără să apuce finalizarea construcției.
SUS •• București, 1880, Hanul Șerban Vodă, vedere de pe strada Smârdan colț cu strada Lipscani • Editat de Mira Kaliani | Călătorii la Singular
După mai bine de zece ani, Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești între 1678 și 1688, a început în 1683 construirea unui han, primul „de mari proporții, cu adevărat monumental”. Așa au apărut „marile hanuri bucureștene”, multe dintre acestea rămase „semețe și solide” și la începutul secolului al XIX-lea, după ce au înfruntat „vârtejurile secolului al XVIII-lea”.
Despre hanurile bucureștene de la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII, Anton Maria del Chiaro (1669 – p. 1727), secretar domnesc, a scris în opul său Revoluțiile Valahiei, publicat prima dată în 1718, la Veneția:
Hanul este o incintă din ziduri puternice și înalte făcut în felul unei citadele de la noi, iar împrejur sunt prăvăliile, clădite cu boltă, pentru mai multă siguranță împotriva primejdiei focului, și aceste prăvălii sunt ținute de negustori creștini sau turci, ce plătesc o sumă oarecare pe lună, drept chirie; pentru care scop sunt paznici care trebuie să mai aibă grijă să încuie în fiecare seară porțile hanului și să vegheze la siguranța și liniștea negustorilor.
Sunt vrednice de văzut, în București, două hanuri mari și frumoase. Primul poartă numele lui Șerban-Vodă, cel care l-a clădit și care a dăruit veniturile acestui han mănăstirii Cotroceni, ridicată de el la o milă și jumătate de București; iar al doilea han, clădit de sus-numitul domn Brâncoveanu, se cheamă hanul sf. Gheorghe, fiindcă are la mijloc o foarte frumoasă biserică…
Cum spunea și secretarul italian, multe hanuri aveau în curtea interioară o biserică. De cele mai multe ori aceasta exista înainte de construirea hanului, însă uneori se ridica odată cu hanul. Mult mai rar, după ce a fost construit hanul.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, au existat patru tipuri de hanuri: cele domnești, mănăstirești, boierești și neguțătorești. După un veac, spre finalului secolului al XVIII-lea, multe dintre hanurile boierești și neguțătorești au fost arendate, iar una dintre obligațiile principale ale chiriașilor era „de a menține ordinea”.
Hanurile erau totodată și locuri de adăpost, atunci când orașul era jefuit sau bântuit de ciumă. Anton Maria del Chiaro a lăsat o însemnare în care spunea că, în septembrie 1716, când domnul Nicolae Mavrocordat a fugit din București, de frica hoardelor tătărești mulți locuitori din oraș și-au găsit adăpost în hanul Șerban Vodă, în cel de la sf. Gheorghe și în mănăstirea Cotroceni.
SUS •• Sosirea la un han valah, ilustrație de Henry Warren • Editat de Mira Kaliani | Călătorii la Singular
Ion Ghica [12 august 1816 – 7 mai 1897], economist, scriitor, diplomat, om politic, a lăsat o frumoasă descriere a hanurilor bucureștene:
Pe linia mediană a orașului, printre pomi și printre turle, erau hanurile cele mari: Șerban-Vodă, Constantin-Vodă, sfântul Gheorghe-Nou… curți mari pătrate cu ziduri înalte și tari de jur împrejur, cu porți groase de stejar căptușite cu fier, legate în piroane, șine și lanțuri, cu clopotniță deasupra gangului.
În mijlocul curții, biserica, ocolită de case tari de zid, compartimentele unele lângă altele, fiecare cu pivniță adâncă, cu magazie boltită, cu uși de fier scoase pe o galerie cu arcade pe coloane de piatră cu capiteluri deasupra, cu odăi toate cu ferestrele și cu ușile pe un pridvor care ocolea hanul dintr-un capăt până într-altul, comunicând cu două scări mari acoperite, față în față una cu alta, totul stil italian…
[…]
Între acele ziduri se refugiau creștinii, între acele pivnițe și bolte își închideau giuvaerurile, șalurile, argintăria și banii, în timp de răzmeriță, de băjenie, de foc și de sabie. Locuitorii Bucureștiului găseau scăpare pentru ei și averile lor la picioarele altarului și la tăria zidurilor.
După „Curtea domnească, atât cât rămăsese în picioare în secolului al XVIII-lea, în urma cutremurelor și incendiilor, după semețele biserici și mănăstiri cu arhondaricele și locuințele egumenicești svelte și împodobite, încercările de monumentalitate urbanistică ale Bucureștilor erau completate de hanurile domnești”, comenta George Potra.
Acestea au reprezentat în epocă nu numai una dintre curiozitățile pline de farmec ale orașului, dar „o mare atracție pentru drumeții din Apus care vizitau Bucureștii”.
SUS •• Interiorul unui han valah, ilustrație de Henry Warren • Editat de Mira Kaliani | Călătorii la Singular
Arhitectul Grigore Ionescu a făcut și o descriere a modului în care erau construite hanurile mari:
Acestea se compuneau dintr-o vastă curte de forma pătrată, înconjurată de ziduri puternice de cărămidă. Fațada era spre curte. Comunicația cu strada se făcea printr-un singur gol de poartă, tăiat pe una din laturi și astupat în timpul nopții de uși masive de stejar, întărite cu fier”.
Clădirea propriu-zisă se desfășura în interiorul curții, de jur împrejurul zidurilor și alipită acestora. Se compunea dintr-o serie de pivnițe adânci, deasupra cărora se găseau prăvăliile înșiruite unele lângă altele și acoperite cu bolți.
Prăvăliile aveau la început acces numai din curte, mai târziu au fost puse în legătură și cu strada. La etajul întâi, deasupra prăvăliilor, se înșirau camerele ale căror uși și ferestre dădeau pe o galerie deschisă, sprijinită pe stâlpi, la care se ajungea pe două scări, dispuse una în fața celeilalte pe două din laturi. Aceste scări, decorative și pitorești, dădeau în câte un foișor asemănător cu cele de la casele țărănești.
Un alt istoric, Gheorghe Ionescu-Gion, scria în Istoria Bucurescilor, volum publicat în 1899, că, în anul 1789, în vremea domniei lui Nicolae Mavrogheni, în București erau 16 hanuri. Indiferent de perioadă, numărul acestora este dificil de stabilit, considera George Potra.
Au existat hanuri „primitoare de străini și hanuri numai pentru mărfuri și neguțători”. Pe lângă hanurile mici situate pe la răscruci de drumuri sau mahalale, ce serveau ca popas pentru „neguțători și cărăuși”, hanurile cele mari se aflau în zona de centru a Bucureștiului, aveau prăvălii, pivnițe și locuințe și acolo trăgeau neguțători, străini și autohtoni aflați în trecere prin București.
Aceste hanuri aveau curți mari unde puteau intra și poposi „chervane cu mărfuri de import”, iar acestea erau descărcate „în tihnă” și aranjate „în prăvălii spre vânzare sau în pivnițe pentru păstrare”. George Potra nota:
Prăvăliile și pivnițele acestora hanuri, construite din bolți groase de cărămidă, ofereau condiții neîntrecute de siguranță împotriva hoților și a focului, ele fiind, pe bună dreptate, considerate adevărate fortărețe ale comerțului.
SUS •• Hanul de la Orății, pictură de Nicolae Grigorescu • Editat de Mira Kaliani | Călătorii la Singular
În timp, la hanuri au început să facă popas „fel de fel de oameni”, de la neguțători și misionari la călători, sosiți cu diferite scopuri, inclusiv ca spioni, și astfel s-au dat porunci domnești de a fi controlate „atent” persoanele care stăteau la hanuri, fie temporar, fie permanent.
Controalele aveau la bază îndeosebi plângerile călătorilor străini, deseori jefuiți în timpul șederii lor. „De cele mai multe ori însă stăpânirea urmărea pe cei care intrau în țară cu misiuni secrete ca să adune informații militare și să facă diferite acte de spionaj”, menționa istoricul George Potra.
În vremea domniei lui Caragea, „domn care, pe lângă toate păcatele sale de om hrăpăreț, a fost un priceput legiuitor”, cum preciza George Potra, s-a elaborat primul cod de legi din Țara Românească. Acest domnitor s-a remarcat și prin măsurile eficiente pe care le-a luat în timpul epidemiei de ciumă din 1813, eveniment numit de popor ciuma lui Caragea.
Printre legi, au fost întocmite și o serie de reguli și responsabilități pentru hangii pe care aceștia erau obligați să le respecte dacă „doreau să trăiască din această meserie”. Trei dintre acestea:
Art. 3: Hangiii primind pe străini în hanurile lor sunt datori să-i îngrijească și să-i păzească, pe ei și lucrurile lor, cât le stă în putință, fiindcă meseria lor implică tacit aceasta și străinii de aceea se duc în hanurile lor.
Art. 6: Orice pagubă directă ar pricinui hangiul sau soția lui sau copilul lui sau sluga lui sau vita lui străinului în han, răspunde hangiul.
Art. 7: Nu pot hangiii să invoce față de străini că, deoarece nu le-au plătit deosebit pentru paza lucrurilor lor, nu sunt datori să răspundă de paguba lor, fiindcă străinii, plătindu-le pentru găzduire, se subînțelege că le-au plătit și pentru paza lucrurilor lor, și când nu vor să le păzească, liberi sunt să nu-i primească. Deoarece trăiesc din această meserie, se cuvine să fie foarte credincioși și cinstiți în exercitarea ei, spre folosul atât al lor propriu, cât și al societății.
Comments are closed