Sute și sute de trăsuri particulare, trase de cai ce valorau câte 500, 1000 și 2000 de galbeni perechea, cu harnașamente bătute în argint, zburau ușoare pe dealul Copoului, ducând în ele frumusețile de elită ale orașului. Priveliștea era răpitoare. Landourile, tilburile, faetoanele și printre ele călăreți militari, civili și amazoane, lunecau misterios în amurg…
Case mari și palate era împrăștiate prin Iașii veacului al XIX-lea, dar mai ales „pe culmea Copoului, cea mai curată și mai aleasă suburbie a Iașului”, nota istoricul N. A. Bogdan într-o monografie dedicată orașului, publicată la începutul secolului al XX-lea.
Cea mai veche zonă a orașului, unde „cândva a fost zidită Curtea Domnească”, era legată cu dealul Copou printr-o punte lungă, de lemn. De la bariera Copoului, mergând spre centru, se întâlneau „numai clădiri frumoase, curate și unele chiar impunătoare ca stil și mărime”. În schimb, celelalte intrări în oraș ofereau o priveliște „prea puțin plăcută unui călător străin”.
SUS:
Maxim Vorobiev, Intrarea în Iași pe la bariera Copou, c. 1830, Muzeul de Artă Iași | Sursa: Sorin Iftimi și Rodica Iftimi, Strada Carol I (Copou) – Memoria monumentelor ieșene
Copou – denumire căpătată în veacul al XVIII-lea – a fost doar un deal, „aproape lipsit de vegetație, ce servea pentru loisirul orășenilor”, scriau istoricii Sorin Iftimi și Rodica Iftimi. „Între cele șapte coline ce înconjoară vechea capitală a Moldovei”, este singura colină integrată în oraș.
În incendiul din 1827 – „focul cel mare” – a fost distrusă o mare parte din vechiul oraș. Boierii ieșeni s-au văzut atunci nevoiți să caute un loc mai sigur pentru reședințele lor suficient de somptuoase. L-au găsit la marginea urbei, pe dealul Copoului, loc ce le-a oferit în același timp și un alt avantaj. Sorin Iftimi și Rodica Iftimi menționau:
Înălţimea oferea o frumoasă privelişte asupra oraşului vechi. Casele de aici aveau privelişte, «belvedere» (sau «vue», cum am spune astăzi). Reşedinţele boiereşti de aici îşi «anexau» imaginea oraşului ca un privilegiu al confortului propriu, ca un tablou bun de pus în ramă.
Între iunie 1753 și februarie 1756, domnitor al Moldovei a fost Matei Grigorie Ghica. Acesta a dispus să se facă în dealul Copoului, „un frumos foișor, în stil turcesc”, unde „mergea Vodă de se eglendisea”, adică se distra.
Tot acolo, în fiecare an avea loc „halca”. Aceasta era un cerc de fier din jocul turcesc numit gerid ce se executa călare, pe o câmpie întinsă, la care participau în jur de o sută de călăreți și consta în aruncarea din fuga calului, către adversar, printr-un cerc de fier (halcă) a unei sulițe/a unui băț, iar acesta trebuia să-l prindă. Cei care reușeau să prindă sulița primeau, „după om făcea și darul”, din partea domnitorului „frumoase cumașuri”, stofe.
În vremea domniei lui Ioan Teodor Callimachi (pe numele real, Ioniță Călmașul), între august 1758 și iunie 1761, boierii au primit, ca dar din partea domnitorului, „ca să se îmbuneze cu ei”, cum scria N.A.Bogdan, „un mare loc domnesc de la Copou”. Condiția pusă de domn a fost ca fiecare boier să amenajeze acolo „vii, grădini și acareturi”. Istoricul N.A.Bogdan nota:
Atunci beizadelele întocmiră în grabă o grădină mare și frumoasă, punând în ea tot felul de copaci, și clădind un foișor foarte frumos, la care veni să petreacă toată Curtea; fiecare boier de asemenea și-a făcut câte un foișor pe acel loc – pe care probabil mai târziu, se înființă de Mihail Sturdza grădina publică de la Copou.
SUS:
Iași, 1850, gravură, autor anonim
La 1832, domnitorul Mihail Sturdza a avizat documentul ce conținea un prim plan pentru amenajarea Grădinii Copou. Istoricii Sorin Iftimi și Rodica Iftimi scriau:
Grădina a fost amenajată pentru «loisir», în spiritul romantic al epocii: urmând stilul peisager, denumit şi «englezesc». Pe alei se puteau face plimbări cu trăsura, pentru comoditatea ieşenilor, ceea ce a asigurat succesul noului parc.
După cum preciza istoricul N. A. Bogdan, Grădina Copou a fost înființată de Eforia orășenească pe la 1833–34, „pe locul Poștei vechi, amenajată cu arbori vechi de diferite esențe, florărie sistematică, două bufete, lămpi electrice cu arc, iar în mijloc este monumentul instituirii Regulamentului organic”. Tot acesta afirma:
Platoul Copoului este un întins loc de preumblare unde circulă echipaje și unde, vara, își dă întâlnire societatea elegantă.
SUS:
„Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit și nedeslușit a două șiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină și se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer și să asculte muzica.” | Editat: Mira Kaliani
Una dintre cele mai pitorești descrieri ale atmosferei din Copou în secolul al XIX-lea a fost lăsată de Alecu Russo. În Iașii și locuitorii lui în 1840, acesta scria:
Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca să-și cruțe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea ușilor, atunci Iașii își schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit și nedeslușit a două șiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină și se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer și să asculte muzica.
[…]
Copoul e o pajiște ușor înclinată, atârnată între râpa Cârligului și larga vale a Bahluiului, pe care o dominează măreț, oprind privirea asupra orașului, asupra colinelor înconjurătoare…
[…]
Mai mult lungă decât lată, această pajiște ține de partea de sus a târgului, apoi se întinde, întâi goală și neroditoare, și se pierde în păduri tufoase. Ca și gloriile în ruină, ori mai curând ca generațiile caduce ale societății noastre, care nu mai trăiesc decât din amintiri risipite, Copoul n-are nici umbrare mărețe, nici tufișuri singuratice, nici alei cotite; ci este o câmpie lungă cu iarbă arsă, pe care roțile boierești întipăresc urme numeroase seara.
Și toată această simplicitate, la sfârșitul zilei, când obișnuiții se plimbă în grupe izolate și când vântul aduce miresme de flori și parfumuri trecând prin părul frumoaselor noastre cucoane, când lumina îndoielnică se amestecă cu azurul sombru al munților și răspândește aerul acela de voie bună și de poezie cu neputință de exprimat, semănând cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa când au să tacă pentru totdeauna, Copoul își ridică parcă glasul și murmură imnurile nopții în domoala mișcare a caleștilor vieneze, care-și măsoară umbletul după pasul pietonilor. Copoul, care împărțește pe șesul lui vanități, pretenții ridicole, antice și moderne, oameni mari și boierime, femei cu sufletul înfocat și celebrități ale zilei — este rând pe rând poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu haina bizară, care poate sluji de cheie caracterului național.
[…] Dar pentru cea mai mare parte, Copoul este teatrul unde tânărul debutează în lume, sentimental culcat într-o elegantă caleașcă, cu obișnuita țigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe bastonașul elegant, și arătând trăsurilor care se încrucișează cel întâi pantalon al său, croit de dl Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de la magazinul Mecouli et Comp., ori de la frații Bogus, așa-zise pălării venite de la Paris, după anume comandă. Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari și mici, tinere și bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor. În sfârșit, e Tuileriile, Câmpiile Elisee, pădurea Bouloniei, bulevardele Iașilor. Ce de-a mai toalete proaspete, ce de-a fețe gingașe, ce de-a mai femei grațioase, ce de-a cochete, și câtă caricatură, Doamne sfinte!
Iașii „de altădată”, de la 1900, a avut farmecul lui evocat și de Rudolf Suțu (27 iulie 1880 – 27 mai 1949). Despre grădina Copou, „care avea pe atunci cu totul altă înfățișare”, acesta povestea:
Pe atunci, Iașul era un focar de activitate continuă.
[…]
Vara, pe timpul plimbării de seară, câmpul de la Copou prezenta un aspect magic. Sute și sute de trăsuri particulare, trase de cai ce valorau câte 500, 1000 și 2000 de galbeni perechea, cu harnașamente bătute în argint, zburau ușoare pe dealul Copoului, ducând în ele frumusețile de elită ale orașului. Priveliștea era răpitoare. Landourile, tilburile, faetoanele și printre ele călăreți militari, civili și amazoane, lunecau misterios în amurg…
În Grădina Copou din Iași, se află și „cel mai vechi monument de for public din Moldova”, Obeliscul Leilor sau Monumentul Regulamentului Organic. Piatra de fundaţie a fost pusă în 1834, dar monumentul a fost realizat după mai mulți ani, pe la 1841.
În apropiere de obelisc, se află „venerabilul” tei, cunoscut ca Teiul poetului Mihai Eminescu. Povestea spune că poetul mergea deseori în Copou, se așeza la umbra acestui tei și medita. Sorin Iftimi și Rodica Iftimi scriau:
Comments are closed