Acesta ar fi un cadou ideal de oferit pentru un nou început de an: vine din paradis și arată ca o stea.
Într-o iarnă, în timp ce trecea Podul Carol din Praga, Johannes Kepler (7 decembrie 1571 – 15 noiembrie 1630) a văzut un fulg de nea căzut pe umărul său.
Socrate se întreba filosofic cât de departe poate sări un purice. La începutul secolului al XVII-lea, un matematician și astronom cu intuiție și idei originale despre univers, se uita fermecat la un fulg de nea aterizat pe haina lui și, ca un om de știință mai mult sau mai puțin filosof, dar sigur poetic și cu plăcerea de a se juca cu și printre gânduri profunde, și-a pus o întrebare frumoasă:
De ce fulgul de nea, când cade prima dată, are o simetrie perfectă, în forma unei stele cu șase colțuri? De ce întotdeauna șase?
Pentru ce, la urma urmei, fulgii de nea sunt așa cum sunt și nu altfel? Care e cauza fizică pentru acest șase? Prin ce principiu a fost ales șase dintre alte numere?
Nu poate fi o întâmplare.
În încercarea de a găsi un răspuns, a scris, în limba latină, un eseu De nive sexangula, Despre fulgul de nea cu șase colțuri, o lucrare destul de puțin cunoscută.
Timp de 12 ani, în cea mai rodnică perioadă a vieții sale, din 1600 până în 1612, Johannes Kepler a locuit la Praga, ca matematician al Maiestății Imperiale, Rudolf al II-lea.
Eseul despre fulgul de nea și forma lui cu șase colțuri i l-a dedicat diplomatului și savantului Johannes Matthaeus Wacker von Wackenfels, care a primit acest prețios cadou de anul nou. Lucrarea a fost publicată prima dată în original, în 1611. După aproape trei secole, în 1907, a fost tradusă în limba germană. Versiunea în limba engleză a apărut abia în 1966.
În eseul său, Johannes Kepler scria:
Trebuie să existe o anumită cauză concretă pentru care, ori de câte ori ninge, fulgul de zăpadă are invariabil forma inițială de stea cu șase colțuri. Dacă este din întâmplare, de ce nu are la fel de bine cinci sau șapte colțuri? De ce mereu șase? Cauza nu trebuie căutată în ceva material, ci într-un agent.
Totuși, acum se știe că nu Johannes Kepler a fost cel dintâi care a observat forma hexagonală a fulgului de nea. În al doilea secol a.e.n., un învățat chinez, Han Ying, constatase că, în timp ce plantele au deseori cinci petale, fulgii de nea au „șase raze”.
În secolul al XIII-lea, călugărul, filosoful și omul de știință Albertus Magnus remarcase forma de „stea” a fulgului de nea.
Inspirat de subiectul lui Kepler, filosoful, matematicianul și omul de știință francez René Descartes a desenat „flori de gheață” în formă de stea, cu șase laturi, ilustrații apărute în lucrarea din 1637, Les Météores.
Cu o vocație iscoditoare și o minte curioasă, Kepler și-a pus în eseul lui tot mai multe întrebări legate de fizică, matematică, biologie. Întrebarea a rămas fără răspuns încă vreo trei secole, dar eseul, cu toate întrebările fascinante, a fost un început provocator pentru știința ce s-a ivit de aici. Savuroasa lui lucrare, scrisă cu meșteșug și ingeniozitate, a sădit noțiunea din care s-a înfiripat cristalografia.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, un american din Vermont a oferit lumii primele fotografii detaliate cu efemerii fulgi de nea, „infime miracole de frumusețe”.
Comments are closed