Oricât de cumplite sunt.
Fără îndoială, nu a fost o vizită într-un muzeu obişnuit. Indiferent cu ce gânduri, sentimente intri aici, în momentul în care ai ieşit începi să priveşti altfel spre trecut şi să-l simți mai intens. Este locul unde înţelegi deplin ce înseamnă suferinţele.
Înţelegi că au existat oameni care nu au putut renunţa la principii, la ceea ce i-a călăuzit în viaţă şi le-a dat sens vieţii.
La ceea ce l-a definit
pe fiecare în parte ca om.
Sunt cei care
nu au putut renunţa
la demnitatea a fi ei înşişi
nici în faţa torturii.
Este acel loc unde pot fi acum văzute lucruri pe care, până nu de mult, nu aveam voie să le vedem, să le ştim. A fost o experienţă copleşitoare, dureroasă. De aceea, nu cred că poţi trece pe aici în grabă şi fără gânduri. Multe, sfâșietoare, chinuitoare.
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei se află într-o fostă închisoare. A fost făcut pentru a putea să descoperim faţa neştiută, şi poate de mulţi nebănuită, a barbariei comuniste.
Celulele mici, curtea interioară, unde deţinuţii aveau dreptul la scurte plimbări, sunt acum locuri ce pot fi vizitate de oricine. Nu cu mult timp în urmă, erau locuri unde cruzimea împotriva celor care gândeau altfel se manifesta în voie.
Acest gând
îmi dă fiori
şi mă face să mă întreb
cum s-a putut permite
să se întâmple
asemenea lucruri?
De ce
unii au găsit
puterea să se opună,
iar ceilalţi au ales
să se supună?
Întrebări care n-au rostul de a judeca. Doar de a înţelege și, la un moment dat, de a putea accepta nişte răspunsuri.
Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare. După 1918, a funcţionat ca închisoare de drept comun, iar din 1948 a devenit loc de detenţie pentru cei care s-au opus comunismului.În 1950, peste o sută de intelectuali din toată ţara ― academicieni, economişti, istorici, jurnaliști, politicieni, episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici ― au fost aduşi la Sighet cu pedepse grele. Cei mai mulţi nu au fost niciodată judecaţi. Printre aceştia, erau şi oameni simpli, membri ai rezistenţei anticomuniste.
Penitenciarul de la Sighet era cunoscut sub numele de colonia Dunărea, unitate de muncă specială. În realitate, era locul perfect de exterminare a celor care se împotriveau comunismului şi locul sigur de unde nu aveai cum să evadezi: frontiera cu Uniunea Sovietică de atunci era la nici doi kilometri distanţă.
Din cei 200 de deţinuţi, 52 au murit umiliţi, batjocoriţi, sub metode inimaginabile de tortură.
CELULA 9
Vizita la Muzeul Memorial de la Sighet este una din cele mai profunde şi dureroase experienţe trăite. Eşti pus, fără ocolişuri, faţă în faţă cu realitatea inumană, hidoasă, a comunismului, aşa cum, probabil, mulţi nu am crezut că ar fi fost posibil să existe. Din nefericire, a existat. Şi indiferent cât de patetic ar suna pentru unii, dreptul de a uita ce s-a întâmplat şi în acest loc nu-l avem.
» miniGhid «
» Tu ce spui? «
◌ Ai vizitat Memorialul de la Sighet?
Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest
Join the discussion
Este o pagina neagra din istoria Romaniei, dar uite ca asa este din pacate istoria cu bune si rele. Muzeul este impresionant, dar in sensul trist si dureros. Dar e bine sa fie vazut, asa putem intelege mai bine ce a insemnat practic comunismul…
Aşa este, Larisa, de-a lungul timpului nu s-au întâmplat, din nefericire, numai lucruri bune. Asta cred şi eu, că asemenea locuri ne ajută şi ne obligă, măcar din când în când, să ne amintim, să nu uităm că au fost posibile asemenea atrocităţi.
Foarte bine amenajat si dezvoltat acest muzeu. Fiecare punct este bine descris nu te uiti ca tampitu’ la pereti. Se vede ca acolo s-au implicat oameni pentru care istoria chiar inseamna ceva. Istoria pe care multi au ocazia sa o cunoasca si sa realizeze ce norocosi sunt ca nu au trait-o pe pielea lor. Un loc ce trebuie musai vazut iar daca reusesti sa il intelegi, sa il simti…si mai bine. Am fost in decembrie 2009.
Aşa este, Cornel, este un muzeu amenajat cum trebuie, deşi ar fi fost mult mai bine dacă nu trebuia să avem asemenea muzee. Din păcate, face parte din istoria noastră şi e bine să nu uităm ce s-a întâmplat.
Am avut ocazia sa vizitez muzeul din Sighetul Marmatiei, a fost foarte trista experienta, am plans ca si in copilarie, n am mai fost bun de nimic, o saptamana, m au inspaimantat celulele, mai ales camera de tortua, si in special … beciurile.
Holurile muzeului unde atarna atatea fotografi parca strigau la mine … de ce atata cruzime, rautate, si noi am fost romani oameni ca noi … tu ce faci pentru noi.
Te înţeleg bine, asemenea experienţe ne marchează, iar acest loc ne ajută să înţelegem ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Ca să nu dăm uitării asemenea atrocităţi.