Meşteşuguri moţeşti, prima lecţie: cioplitul în piatră

Auzisem de o grămadă de vreme de cioplitorul în piatră din Apuseni. Sau omul care face lespezi. Nu din cele care se pun pe morminte. Din cele pe care oamenii de acolo, şi nu numai, le folosesc pe post de tigăi. Şi fac pe ele nişte plăcinte nemilos de bune.

Aproape că uitasem de povestea lui, dar în timp ce priveam micuţa colecţie de la Muzeul Etnografic din Albac, cel care făcea pe ghidul mi-a amintit de Nicolae Tomuş, omul cu lespezile. Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe fiul lui. Sigur că nu întâmplarea a fost, acolo toată lumea ştie pe toată lumea. L-a sunat şi a aflat că tocmai este în Albac (ce întâmplare!) şi mă poate duce el acasă la tatăl lui, în satul Bărăşti, la vreo cinci kilometri de Albac.

Ne-am întâlnit în centru. Mi-a spus că trebuie să mai aşteptăm puţin, să-şi ia copiii de la şcoală. Am urcat în maşină, o dacie papuc bătrână, dar zdravănă pentru drumurile de ţară pe care era silită să le urce şi să le coboare zi de zi.

Au venit și copiii. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase… oh, doamne, omul ăsta chiar celebrează viaţa. Soţia lui s-a aşezat în faţă, ţinând lângă ea un copil. În spate, au intrat alţi cinci.

„Numai doi sunt ai noştri, ceilalţi sunt din vecini”, mi-a spus el de parcă mi-a citit gândul pe chip (ar trebui să exersez fața-poker). Desigur. O altă femeie a renunţat. Nici nu mai avea unde să stea. Eu eram confuză. Fix eu lipseam din echipă. Mă uit în partea din spate a maşinii, nu ştiu de ce, şi număr patru bărbaţi instalaţi acolo, ca într-o căruţă. Uite ce înseamnă transport eficient.

Copiii voiau să vadă poze şi să le fac poze. Din faţă li se spunea permanent să fie cuminţi. Erau, chiar erau, doar că erau curioşi şi nu ascundeau asta. Ca toţi copiii, de altfel.

După câţiva kilometri, bărbaţii din spate au coborât, iar papucul a ieşit din şoseaua ce ducea spre localitatea Horea şi a luat-o pe un drum de ţară. În faţă, apăreau tot mai largi peisajele atât de pitoreşti ale Apusenilor. Am oprit câteva minute. Priveam casele răzleţite pe dealuri, căpiţele de fân ce se înălţau solemne spre cer, copacii ce începeau să se schimbe de toamnă. Era o atmosferă caldă, potolită, tihnită, şi eu mă simţeam excelent.

Încă un deal și maşina dădea semne de epuizare. Încercam să ţin minte stânga, dreapta, ca să ştiu pe unde să o iau la întoarcere. Pe drumuri din astea nici nu-ţi dai seama când apuci într-o direcţie total greşită. Dar soarele era la locul lui, aşa că nu-mi făceam griji.

Meşterul meu era exact cum mi-l imaginasem. Felul acela de ardelean care nu se supără când îi cad pe cap musafiri nepoftiţi. Oricum, știa să nu arate asta. A schimbat câteva vorbe cu fiul lui şi apoi a început să se pregătească pentru o demonstraţie de meşteşug.

„Întâi şi întâi, merg aici, în spatele casei, ca să aleg piatra. Uite, asta e grozavă!… Trasez apoi marginea lespezii, dar o fac aşa ca pe vremuri, când nu ştiam ce-i ăla compas. Şi mă apuc să cioplesc.”

S-a oprit din povestit. Îi urmăream mâinile. A apucat toporul cu amândouă, l-a ridicat deasupra capului. Bucăţele de piatră au săltat în toate părţile. Instinctiv, mi-a venit să închid ochii. Mă uitam însă hipnotizată parcă de lama ce lucea puternic şi am văzut cum a atins domol, cu precizie, conturul făcut ca pe vremuri. A stabilit apoi grosimea lespezii, a pus mâna pe fierăstrău și a început să taie în piatră. Să îi dea forma. Gata, a mai făcut o lespede pentru plăcinte, mai avea doar să o șlefuiască.

Am aflat şi de ce plăcintele pe lespede sunt mult mai bune: pentru că pe piatră nu trebuie să pui grăsime, dar poţi pune şi peşte, carne, legume.
L-am privit și ascultat pe meșterul Tomuș și mă gândeam la toți acei moţi buni şi blânzi, cu ochi bizar de albaştri şi duioşi, cu firi puternice și mâini aspre. Îmi plac oamenii muntelui. Pentru a răzbi cu viaţa în Apuseni, îmi imaginez cum că au prins trăsăturile celor două elemente esenţiale ale acestui ţinut: piatra şi lemnul. În palmele lor mari, scorțoase, vânjoase, le stă puterea. În privirile lor cumva melancolice se arată bunătatea.

Pentru mine,
călătoria aici
pare poezie.
Pentru ei,
viaţa aici este
o permanentă
provocare.
Încercare.

Durele luni de iarnă îi ţin deseori captivi în casele lor de pe dealurile acestea teribil de frumoase și izolate. Şi totuşi nimic pe lume nu i-a putut face pe unii să plece din Apuseni. Probabil că prin alte locuri n-ar supravieţui.

Viaţa lor
este
între
piatră
şi pădure.

Meşterul Tomuş ştie să cioplească în piatră ― aşa cum a învăţat de la tatăl lui ― şi să lucreze lemnul. De peste 30 de ani a stat tot între lemn şi piatră. Şi vorbeşte cu atâta pasiune de aceste meşteşuguri de parcă ieri le-a desluşit din taine.

Ca un fel de bonus, mi-a arătat și cum meșterește șindrile pentru biserici. A doua zi va pleca în Bihor să facă acoperișul unei biserici – din mii de bucățele de lemn de brad lucrate în Apuseni.
– Îmi pare rău că Sava, nevastă-mea, nu e acum acasă, v-ar fi făcut nişte plăcinte pe lespede, mi-a spus înainte să-mi iau rămas bun.
– Ah, nu-i nimic, am răspuns eu, încercând să fiu cât mai convingătoare că așa este. Sunt convinsă și azi că mie mi-a părut rău de un milion de ori mai mult că Sava nu a fost acasă. Fir-ar, uneori chiar am ghinion. M-am mulțumit în acea zi doar cu piatra și lemnul și povestea. Plăcintele pe lespede rămân pentru data viitoare.

» Tu ce spui? «

◌ Ai gustat vreodată plăcinte făcute pe lespede de piatră?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne întâlnim și pe Google+ | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest