Am impresia că rămăsesem cumva ultima persoană din țara asta care, până de curând, habar nu a avut că există un muzeu dedicat istoriei căilor ferate române, cu toate că acesta a fost inaugurat în urmă cu 79 de ani, mai exact în 10 iunie 1939 și se numea atunci Muzeul Ceferiștilor. Am reparat însă din plin această scăpare. 
Am ajuns la Muzeul C.F.R. cu puțin înainte de ora când pot începe vizitele, ora 10, dar nu a fost problemă, am fost lăsată să intru.
Așa că, am intrat și m-am aventurat în lumea magică a trenulețelor.
Am spus mereu că trenul este mijlocul meu preferat de călătorie. Și tot mereu, în ultimii mulți ani, am fost nevoită să renunț la el (din cauza marilor întârzieri și a condițiilor destul de neplăcute din vagoane) și mereu regret că nu mă mai pot bucura ca altădată de călătoriile cu trenul și în România.
La muzeul CFR însă totul mergea ca pe roate, din ce am văzut. Cu siguranță, aici a rămas singurul loc din România unde trenurile, mă rog, trenulețele, au multe vagoane și circulă așa cum trebuie. 
Nu este un muzeu mare, are doar trei săli, însă dacă sunteți pasionați de trenuri și istorii sigur veți fi încântați de ceea ce descoperiți aici.
» Instituția CFR a fost fondată în 1880.
» Cea mai veche cale ferată de pe teritoriul de azi al României lega Oravița de Baziaș, avea 62 de kilometri și a fost construită între 1846-1854, pentru transportul cărbunelui. Linia a fost atunci sub administrația Căilor Ferate Austriece.
» În 1872, din fabrica de la Reșița a ieșit prima locomotivă produsă în România.
» În timpul domniei regelui Carol I s-au construit aproape 4000 de kilometri de cale ferată, ceea ce a fost o adevărată performanță.
În sala de la intrare, este biroul inginerului Anghel Saligny, unde a lucrat și a proiectat diferite construcții, inclusiv celebrul pod de la Cernavodă. Sunt câteva machete cu podul, fotografii, diferite documente și mistria de argint pe care regele Carol I a folosit-o în ziua de 16 octombrie 1896 când au fost inaugurate oficial lucrările portului modern Constanța – proiect realizat tot de inginerul Saligny. 
Sunt expuse tot felul de uniforme ce au fost purtate de-a lungul timpului de ceferiști, zeci de lămpașe, un teodolit (acesta e un instrument optic pentru măsurarea unghiurilor, folosit în lucrări geodezice și topografice), pupitru de comandă, vechi vederi cu diferite gări din țară, telefoane.
Cum se așteaptă oricine, pot fi văzute o grămadă de locomotive și trenulețe întregi în miniatură (preferatele mele) sau la dimensiuni mai mari. Am văzut aici macheta vagonetului de la Brad ce s-a folosit la începutul secolului al XVI-lea în mine. Cum arată explicația de pe panou, este prima dovadă din lume a unui sistem ghidat care avea la bază un macaz cu schimbător. 
Mi-au plăcut însă și vechile poștalioane și machetele unor corăbii.
Pe biroul șefului de stație, al impiegatului de mișcare, stă o lampă cu gaz, un registru unde se notau trenurile care treceau prin stație și instalația de comunicație morse, cu ajutorul căreia se transmiteau mesajele între stații. Lângă, tronează un ceas imens de gară.
Cea mai interesantă parte a acestui micuț muzeu se află la sfârșit – bine, se poate merge și direct acolo, însă eu am făcut turul acestui muzeu lăsând la final ceea ce e mai spectaculos. Am ajuns la o dioramă (din greacă, dia – prin și orama – vedere) minunat realizată – deși vor fi unii care nu sunt de aceeași părere, nici nu trebuie – ce reprezintă un traseu feroviar conceput, în mare, după un model real. 
Sunt acolo peisaje cu munți și dealuri și câmpii, viaducte, tuneluri, stații, depouri. Sunt șosele cu mașini, omuleți în stații, tractoare ce ară pământul, căsuțe drăguțe, câte o stână cu cioban. Tot decorul acesta e străbătut de linii pe care circulă multe trenulețe de toate felurile, pentru persoane, cu mărfuri, chiar mocănițe. Se aud semnale sonore, macazurile se schimbă, trec marfare interminabile, vin trenuri pentru persoane, e o continuă mișcare ceea ce de fapt de mult timp nu mai corespunde realității rețelei de cale ferată din România.
A fost plăcut și relaxant să privesc trenulețele pe dioramă, să fiu un pic copil – de altfel, povestea cu trenulețele e pasiunea multora, una destul de costisitoare ca multe alte pasiunii. 
Eu am stat cam două ore, pentru că am și fotografiat, însă poate fi văzut în aproximativ 30 de minute (depinde cât de mult îl prinde pe fiecare mai ales povestea cu diorama).
Înainte de a pleca, am urcat într-un vagon și am călătorit imaginar. Pe un ecran, asemeni unei ferestre, îți trec pe sub priviri peisaje și tu stai în vagon cuminte și mai că-ți vine să-ți scoți tableta, să-ți pui căștile și muzică, să continui să citești din una din cărțile începute și să te visezi călătorind pe acolo pe unde ai vrea să ajungi cândva. Și ai vrea să tot călătorești cu acel tren imaginar.
Una peste alta, mi-a plăcut în acest muzeu. Eu vă îndemn să-l vizitați, mai ales dacă aveți copii, nepoți, mai mici, mai mari, sau dacă pur și simplu, indiferent de vârstă, vă plac trenulețele.
» miniGhid «
• Cu mașina: În direcția Gara de Nord.
• Cu mijloc de transport în comun: Metrou – Stația Gara de Nord, autobuze sau tramvaie care circulă în zonă.
» Tu ce spui? «
◌ Ai știut de acest muzeu? L-ai vizitat?
◌ Dacă da, ți-a plăcut? Dacă nu ai fost, ai merge?
◌ Ce alte muzee mici și interesante din București ai văzut?
Comments are closed