Muzică, ploaie şi veselie: o zi obişnuită în München

München este un oraş spectaculos. Aşa l-am văzut, aşa l-am cunoscut, exact aşa l-am trăit în răcoarea ploii din luna lui cuptor. Melodios şi plin de viaţă.

Tumultul din inima oraşului devenea, pe la orele amiezii, tot mai zăpăcitor, dar cu toate acestea nu mă făcea să o iau la goană. Îmi plăcea să stau în acea mulţime zgomotoasă, mă simţeam parte dintr-o lume nebună şi agitată ― dar cu stil şi graţie ―, pasionată de viaţă, de tot ce putea să o încânte preţ de câteva minute.

Era un amestec aprins de vorbe, culori, imagini, arome, sunete. De peste tot săltau sunete clasice şi mă ademenea un concert stradal. I-am privit, ascultat, admirat pe acei oameni care cântau înflăcăraţi şi umpleau străzile cu talentul lor, fiecare în stilul lui unic.

M-au făcut să descopăr un München pe care nu îl bănuiam. Nu mi-l închipuiam palpitant. Mai degrabă rigid. Distant, monoton. Nicidecum atât de vioi. Sofisticat, dar iute, înflăcărat, viu. Înfrumuseţat prin muzică. Pe un bulevard exclusiv al celor care merg pe jos, o doamnă elegantă îşi îmblânzea vioara pentru concertul ce urma să-l dea. I-am făcut o fotografie şi, când mă uit acum la ea, mă gândesc dacă nu seamănă oare totul cu o secvenţă dintr-un film hollywoodian. Ar putea să fie. Lângă Heiliggeistkirche (biserica Sf. Spirit), Primăvara lui Vivaldi m-a făcut să uit unde voiam să ajung şi să stau pe loc şi să ascult până la capăt.

După o pauză scurtă, cât să ai timp să savurezi ceea ce ai ascultat înainte, muzica pornea din nou. În momentul în care a început, ştiam că nu voi putea pleca nici acum, dansul ungar nr. 5 al lui Brahms suna atât de minunat lângă zidurile bisericii. Fetele cântau cu suflet şi era încântare pe chipurile lor, cântau cu pasiune zvăpăiată, de parcă ar fi fost concertul vieţii lor, în timp ce partiturile le erau zburate de vânt şi adunate de trecători şi câte un claxon se strecura printre notele lor zăpăcindu-le trei secunde ordinea.

Cântau pătimaş, cântau sfânt şi păgân, cântau ca-n poema rusă, şi nu mă simţeam pregătită să mă pot îndepărta de sunetele acelea maiestuoase. La Odeonsplatz, am urcat treptele de la Feldherrnhalle, mi-am găsit un loc şi am ascultat un alt concert. Era plin de lume, mai ales tineri care stăteau, ascultau, citeau, povesteau în şoaptă. Mi-a plăcut acea atmosferă, de parcă nimeni nu avea acolo nici o grijă pe lumea asta. Poate că aşa şi era. Trăiai în acel moment, gustai din plin din ceea ce însemna prezent. Restul, doar imaginaţie.

Mă uitam la ceilalţi, germani şi cine ştie ce alte naţii mai erau, şi nu vedeam deosebiri. Toţi se bucurau de muzică, de acel moment al unei zile obişnuite în oraş. Din locul unde stăteam, vedeam o mini-orchestră, cu pian şi tot ce trebuie, pentru un concert adevărat. Nimeni nu trecea fără să se oprească un minut, două, zece. Văd că oamenii pe aici nu sunt aşa de grăbiţi ca prin alte părţi sau poate că tocmai am nimerit acolo în ziua relaxării… Cine ştie?!

După ce pianul a dispărut, de parcă nu ar fi fost niciodată acolo, şi după ce m-am lăsat copleşită de strălucirea din Theatinerkirche (biserica Teatină), m-am reîntors în lumea spectacolelor.

Şi am ajuns și în Ţara cerului albastru cu un ansamblu din Mongolia. Muzica lor tradiţională m-a dus printre mituri şi poveşti mongoleze, călătoream alături de aceşti eterni rătăcitori, oameni care şi azi trăiesc fericiţi în iurte, mereu contopiţi cu natura, într-o libertate şi simplitate pe care mulţi le râvnim, măcar din când în când.

Ascultam sunete aduse de departe şi prin faţa ochilor vedeam curse trepidante de cai şi arcaşi iscusiţi porniţi la vânătoare cu vulturii lor. Turul meu cultural-stradal-haotic a avut, desigur, momentul lui de linişte. În Marienplatz, doar ploaia zdravănă de cinci minute ne-a împrăştiat care încotro şi a întrerupt acest spectacol fără cuvinte. Mai târziu, m-am gândit la toţi acei oameni pe care i-am ascultat, privit, aplaudat, fotografiat, în acea zi prin diverse locuri din München.

Au fost, cu siguranţă, cele mai frumoase concerte stradale pe care le-am ascultat. În cele la urmă, cred că am înţeles ce mi-a plăcut cel mai mult la ei. Pe lângă faptul că m-au făcut să văd oraşul altfel, dându-i mai multă viaţă şi frumuseţe. Le-am văzut pasiunea pe care o aveau pentru ceea ce făceau. Şi asta am simţit tot timpul. Fiindcă toţi au fost extraordinari. Printre picături de ploaie, umbrele, nori deasupra, München avea viață, avea atmosferă. Nu se lăsa intimidat de nimic. Și, din loc în loc, avea umor. Asta se întâmplă cu orașele în care ajungi cu tot felul de prejudecăți legate de stil. Ai impresia că sunt prea sobre, te vor plictisi repede și fără îndoială te vor face și mai repede să te întrebi de ce naiba am venit aici? După ce îl cunoști un pic, îl asculți, te lași în voia lui, întrebarea e de ce naiba nu am venit aici până acum?

München are stil, fără îndoială. Chiar și atunci când e plouat. Aerul lui relaxat nu și-l dezminte și știe să facă spectacol ce te ține pe loc, pe orice vreme, în orice moment. La naiba, e München.

» Tu ce spui? «

◌ Ai trăit o astfel de experienţă?
◌ Te opreşti la asemenea spectacole, concerte stradale?
◌ Şi tu crezi că aceşti artişti stradali, prin talentul lor, te pot face să vezi altfel un oraş? Îl înfrumuseţează?