Muntele e un loc unde mintea răscolește simțămintele cele mai ascunse. Acolo te bucuri și te întristezi fără de voie.
„La început, când sui întâile povârnișuri, crezi că te găsești într-un parc imens: iuți căderi de ape, stânci răsărind din tot felul de ierburi, margini de prăpăstii dincolo de care se zăresc tăpșane line și prietenoase… O pace, o fericire îți năvălește în toată firea”, începea N. I. Apostolescu (4 mai 1876 – 2 noiembrie 1918), istoric literar, profesor și un membru activ al secției literare a Ateneului expunerea Poezia munților din seria renumitelor conferințe organizate la Ateneul Român din 1865.
Cei mai mulți, aprecia N. I. Apostolescu, vedeau în munte doar „un loc de răcoare, la care te poți duce cu trenul și unde poi scăpa de căldura orașelor câmpenești”.
Muntele, însă, înseamnă mult mai mult pentru drumețul care urcă și trăiește o vreme în liniștea și taina lui. Grecii și romanii, spunea N. I. Apostolescu, „auzeau și vedeau nimfe în spuma pâraielor, în umbra care tivește marginea luminișurilor, în săgețile de soare strecurate printre copaci”:
Azi încă, după un mers de ceasuri întregi, ești ispitit să crezi, ți se pare că vezi, atari încântări nălucitoare.
Pe lângă potecă, afinele cu boaba neagră, zmeurișurile – unde poți să te întâlnești cu ursul – fragile, florile, ferigile – gătind pădurile muntene ca pe niște săli de bal – toate par anume presărate în cale-ți ca să-ți îndemne pasul și să-ți sărbătorească drumul către culmile cele mari.
Și când ai ieșit din pădurile cu brazi uriași, când ai dat de piticile jnepe târâtoare, în buchete mari pitulate la pământ, mai ai puțin până la vârfurile golașe.
În curând piciorul calcă pe stânca lipsită de orice verdeață.[…] Când sui pe Negoiul, ți se pare, de la o vreme că urci printre sfărâmăturile unui vechi oraș, unde toate casele fuseseră zidite din piatră. Răsturnări de ziduri; bucăți de stâlpi, de columne; colțuri de cetăți se arată la fiecare pas. pentru ca iluzia să fie desăvârșită, la o înălțime de aproape 2000 de metri, un iezer – un lac – de aparență artificială, ca și cum ar fi fost creat de mâna omului, își ține apele între stânci, lângă buzele unei prăpăstii.
Poposiți în marginea lacului […] într-o zi ne-a cuprins negura, încetul cu încetul, așa încât ne vedeam pierind în nori, unii față de alții. Când ne-am înșiruit din nou la drum, auzirăm deodată, strigăte de mirare, și puțin mai departe de mine zăresc două matahale înalte și groase cât un brad voinic. Erau doi tovarăși de drum, pe care lumina răsfrântă în ceață îi făcea să pară mari cât niște baloane.
După ce ne-am deprins cu vederea uriașilor, am înaintat cam pe dibuite, până ce s-au mai risipit aburii. Dar, peste câteva ceasuri, în culmea Negoiului, pe când așteptam pe cei rămași înșiruiți pe jgheabul zis Strunga Dracului, un fel de șuvoi aproape vertical, mărginind o prăpastie al cărei fund nu se zărea, văzui limpede, în fața mea, în norii grămădiți peste muntele vecin, un fel de cadru oval și în el, silueta unui om care sta nemișcat.
Singur, la 2500 de metri înălțime, într-o pustietate desăvârșită, către seară, nemaivăzând și nemaiauzind pe niciunul dintre însoțitorii mei – acoperiți de nori – și având, deodată, o astfel de vedenie… poate mărturisi oricine că nu era un lucru tocmai plăcut… O mișcare făcută, pe când nu-mi dezlipeam ochii de la chipul din față, îmi arătă că se mișcă. Dusei mâna la pălărie, de teamă să nu mi-o zboare vântul; omul cel negru, de peste prăpastie, făcu la fel. Atunci pricepui cine era figura cea nedeslușită: mă vedeam în nori, ca într-o oglindă de metal. Era la mijloc un ciudat fenomen de răsfrângere a razelor soarelui.
SUS •• Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Muntele aduce încântare și are pe alocuri și fețele lui aspre, unde totul, de jur împrejur, provoacă senzația de sfârșit:
Sunt locuri unde vezi numai piatră: nici măcar un strop de apă, drept semn de înviorare. Și cât zărești cu ochii nu ți se lămurește decât stâncă. Un vânt neîncetat și neschimbat, o înfiorare de porumbel speriat, se plimbă pe culmile unde mai este un pic de iarbă. În stânci trece șuierând sinistru, prin scobiturile adânci. Lespezile de piatră răsturnate pretutindeni, te fac să te crezi într-un cimitir imens. Nicăieri imaginea morții desăvârșite nu e mai bine zugrăvită decât acolo.
[…]
Muntele e un loc unde mintea răscolește simțămintele cele mai ascunse. Acolo te bucuri și te întristezi fără de voie.
N. I. Aspostolescu desprindea imagini, trăiri, frumuseți știute doar de cel care urcă în vârful munților:
Nu e de ajuns muntele ca să-i vezi frumusețea. Trebuie ca sufletul tău, al călătorului în potecile cele prăpăstioase ale crestelor, să fie la unison cu viața firii împrejmuitoare. Altfel, o vâlcea plină de mărăcini, ori o luncă fără viață, e mai dătătoare de simțăminte, când predomină mulțumirea. […]
În munte, dacă mintea e limpede cu totul de necazuri, viața este intensă. Judecata obișnuită între patru pereți ai camerelor, pe înălțimi pare alta. Simțămintele sunt puternice…
[…]
Nicăieri lumina nu e mai vie și nicăieri nu o simți mai bine, în contrast cu întunericul peșterilor, cu lucirea cenușie, ca de oțel, a stâncilor moarte, că-i o podoabă a poienilor de molizi și de brazi. Cernută prin frunzele cele dintâi ale fagilor e o minune.
SUS •• Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Culorile văzute în munți par „de neînchipuit” și tot acolo, în pacea lor „diminețile au scânteieri de fericire și, atunci, toate nunațele de verde și de auriu se împrăștie din piscuri până-n pâraie și-n scorburi”. Toamna, mărturisea N. I. Apostolescu, a privit, cu uimire, „cea mai enormă paletă de pictor”:
Întreaga pantă a munților din față-mi: roșul ca sângele închegat se învecina cu verdele închis și cu galbenul spălăcit, cu albastrul fumuriu, în pete mari, azvârlite pretutindeni. Erau fagii, brazii, mestecenii și pinii, suindu-se către ceruri, în haine felurite, pe coastele munților.
În frigul îmbălsămit al toamnei, priveliștea avea ceva fantastic și părea pregătită ca să dea dreptate pictorilor celor mai ciudați, care se folosesc de culorile și amestecurile cele mai neverosimile.
În adăposturile de brazi, în îndoiturile culmilor verzi, mai jos pe piscurile goale, în locurile vii, tăcerea e mângâietoare, plină de o răcoare sufletească, primăvăratică.
[…]
Dacă, în munte,, un amestec de culori ne dezminte cele mai obișnuite păreri ale noastre, ce va fi oare despre atâtea porți deschise asupra necunoscutului celui mare?
Greco-romanii așezau intrarea lumii celeilalte în munți, printre prăpăstii. Era o recunoaștere a faptului că nicăieri, dar nicăieri, nu se înțelege micimea omului, nu se limpezesc vederile-i mărginite, nu se recunoaște măreția firii, pe care n-o pricepem decât pe departe, ca în munți, pe înălțimi, departe de felul obișnuit de viață.
Muntele e un fermecător. El ne leagănă visuri ca-n basmele copilăriei; ne înspăimântă ca bezna unei nopți viforoase; ne mângâie ca un părinte blajin.
Dacă în viață durerile și dezamăgirile sunt multe, dacă amintirile clipelor de plăcere curată și deplină pot lipsi din șiragul vremii trecute, va rămâne întotdeauna, ca un semn de înălțare sufletească, icoana ceasurilor de fericire lăuntrică și singuratică petrecute în tăcerea luminișurilor de brazi.
Comments are closed