Armina

Zilele de sfârșit de vară au fost vesele și însorite prin Ținutul Pădurenilor. În acea vineri, soarele încinsese totul în jur și se pregătea să treacă dincolo de dealul ce străjuiește Poienița Voinii iar eu mi-am pus în gând să urc pe acel deal ca să privesc (poate și să fotografiez) amurgul de sus.

Las ulița principală ce taie satul și intru pe o ulicioară. Un băiat pe care l-am mai întâlnit în acea zi de câteva ori în timpul plimbărilor mele prin sat (aproape că ne cunoaștem, pot spune – într-o așezare cu vreo 60 de locuitori, mergi de două ori pe uliță și îi întâlnești pe toți) încearcă să își pornească motoreta. Dintr-o curte, ies un bărbat și o femeie. Bărbatul se urcă în spatele băiatului pe motoreta ce îmi părea extrem de fragilă și mai pune între ei și un dulău cât un ciobănesc. Ei pleacă, eu și femeia rămânem pe loc și îi privim cum se îndepărtează ca niște acrobați și ne amuzăm de toată scena.Pornesc și eu mai departe – femeia îmi spune să merg tot înainte și ajung la dealul cu soarele. Am mers pe acel drumeag ca printr-un tunel magic, însă, cum mi se întâmplă de cele mai multe ori, nu am ajuns unde doream. În schimb, în lumina începutului de amurg, drumul mă atrăgea ca o vrajă și continuam să merg fără să știu unde voi ajunge.

La capătul ulicioarei, este o casă, singura de acolo. În față se întind văi, în zări se duc pădurile până nu le mai vezi. În curtea casei este o femeie și o întreb cum ajung pe vârful dealului. Pe drumul pe care am venit, îmi spune, se făcea o potecă la dreapta, la un moment dat, trebuia să mergeți pe acolo. Sigur că se făcea o potecă, am și mers pe ea dar după un timp am avut senzația că nu duce nicăieri și m-am întors. Drumurile mele care nu par niciodată să mă ducă unde îmi planific au în schimb darul să-mi aducă lucruri bune și oameni buni.

A trebuit în acea zi să ajung la acea casă, să întâlnesc acea femeie și, până la urmă, a fost tare bine că nu am urcat pe dealul pe care l-am tot vrut. Totuși, am privit și fotografiat Poienița Voinii la sfârșit de zi, doar că am urcat pe o altă colină, din apropiere acelei case.

La întoarcerea de pe deal, femeia mă așteaptă la poartă (ceea ce mi-a trezit nostalgii), mă întreabă dacă am făcut poze frumoase și mă invită înăuntru, în curte. E plăcut când se întâmplă asta atunci când călătorești și ești printre necunoscuți. Sunt de fiecare dată recunoscătoare oamenilor care îmi ies în drum sau poate că eu îmi aleg drumurile unde știu că voi întâlni numai oameni buni. De cele mai multe ori nu refuz aceste invitații. Îi spun cum mă cheamă și îmi spune și ea numele ei, Armina Popa.

Mă gândesc și acum la acest nume atât de rar pe care, surprinzător, în acea zi l-am mai întâlnit la cineva tot în sat. Am căutat pe internet și am aflat că este din vechea germană și înseamnă soldat (alții spun că vine de la un erou persan, Armin).

Povestim tot felul de lucruri, ea e curioasă să afle despre mine, eu – despre ea, despre locul unde a copilărit și a trăit dintotdeauna, despre viața ei într-un sat atât de izolat. Știu că a doua zi va începe festivalul pădurenilor, de aceea s-au întors la Poienița pădureni răspândiți prin diferite locuri. Și ea își așteaptă copiii să vină acasă. Toți din sat se vor îmbrăca în port popular. Ea are costume vechi, pe care le-a lucrat și purtat în tinerețe, dar și acum mai coase. Orice pădurean veritabil are cel puțin un costum popular. Îmi arată două cojocele tinerești, pline de culoare, pe care le-a făcut pentru nepoții ei. Portul pentru tineri e o explozie de roșu încins, aprins ca flacăra, ce mă duce cu gândul la veselie, speranță, încredere, entuziasm. Cel purtat de vârstnici este într-o nuanță mai închisă, mai potolită, așa cum cere tradiția.

O întreb dacă are plăcerea să îmbrace costumul popular și să-i fac câteva fotografii. „Nu îmi spuneți de două ori că acum merg și îl îmbrac”, îmi răspunde. L-a îmbrăcat, i-am făcut mai multe poze și, când am plecat, m-a condus la poartă. A fost un sfârșit de zi splendid pentru Ținutul Pădurenilor, deși nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Doar o întâlnire frumoasă, lină, cu suflet. Pentru sentimentali ca mine, astfel de momente sunt amintiri pline de duioșie.

Mulțumesc, doamnă. Ați fost minunată.

» Tu ce spui? «

◌ Tu cum stai cu astfel de întâlniri? Să dorești să ajungi undeva și ajungi în altă parte și primești o amintire frumoasă, de neșters?
◌ Cum a fost experiența ta?
◌ Ai fost în Ținutul Pădurenilor? Îți place portul lor popular?