N-aveam furculiți și prin urmare căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadență regulată și monotonă.
Când nu e la școală, Calistrat Hogaș (19 aprilie 1847 – 26 august 1917) cutreieră munții Moldovei, fermecat de natură, unde totul e „deșirat și colosal”. Rătăcește zile în șir prin păduri, gustă din plin solitudinea ce i se oferă, dornic de a se trezi singur și slobod ca să își poată scutura de pe suflet și de pe inimă „grijile cicălitoare și ridicole ale vieții de toate zilele”:
Și de unde mă așteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului și ai singurătății să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă… O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde și că mi se ridică de pe suflet și de pe inima mea care, ușurată ca de sub lanțurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simțiri străine de dânsa până atunci…
Și de ce n-ar fi fost așa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet și de pe inimă grijile cicălitoare și ridicole ale vieții de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ștersese, ca prin descântec, priveliștea deșănțată și vrednică de milă a nemerniciei și stricăciunii omenești?
Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să țip, să mă mișc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile și după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute și solemne a singurătății și a pustiului?
Mi se părea că firea întreagă, de la țânțar și pân’la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârșie divină eram numai eu în ceasul acela!
Sau, în altă zi, cugetă:
În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea în hotarele căreia viața se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăiește, așa încât, cele mai guralive ființe din aceste locuri sunt numai lăstunii care zboară în stoluri negre, înainte de apusul soarelui, și se învârtesc țipând în jurul turnurilor albe și neclintate ale bisericii.
SUS •• Stânga, credit imagine: Devanath/Pixabay •• Editat de Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Momentele de singurătate sunt întrerupte de mesele „primitive”, cum le-a numit G. Călinescu: „Drumeție și ospătare, acesta este tot cuprinsul operei”.
La un han, drumețul întâlnește o jupânească și îi spune:
Ia dă-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui, niște brânză cu smântână, dă-ne ceva, că suntem așa de flămânzi încât de mai stai mult cu noi te mâncăm cât ai clipi.
Femeia îndată „intră cu ceea ce s-ar putea numi tacîmuri” și începe să așeze masa:
Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, așternu pe ea ceva care semăna a o față de masă și puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins și altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalț albastru și gros; furculițile și cuțitele, deși cam ruginite, erau totuși cuțite și furculiți; lingurile de tisă, cu coadă în formă de șarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros și mare șervet de cânepă strâns în patru.
„Tăcerea îmi țiuia în urechi, iar privirea scânteetoare a milioanelor de stele mă ținea amorțit sub imperiul unei estatice contemplațiuni.” ~ Calistrat Hogaș
SUS •• Stânga, credit imagine: Rene Rauschenberger/Pixabay • Editat de Mira Kaliani / Călătorii la Singular
„Descrierea meselor primitive ocupă câte o pagină la fiecare etapă a expediției”, comenta istoricul literar și nota:
Pantagruelismul lui Hogaș, înrudit cu flămânzeala lui Creangă și cu euforia de roadele pământului a lui Sadoveanu, e nota care sare în primul rând în vederea cititorului. Homerism și acesta, căci și Rabelais e homeric, dar mai modern, hugolian. Foamea e sălbatică și cinele sunt uriașe.
În așteptarea cinei ce se pregătea, drumețul pica în reverii:
Stăteam pe prispă răzămat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca spre nesimțite din lumea reală spre lumea visurile și a contemplațiunii. Sunt momente când ființa noastră se moaie, se topește, se împrăștie și se pierde în nemărginitul lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa și a trăi, în mod inconștient, viața scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi țiuia în urechi, iar privirea scânteetoare a milioanelor de stele mă ținea amorțit sub imperiul unei estatice contemplațiuni.
SUS •• Fotografii: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
O masă „uriașă” à la Hogaș:
Crâșmărița ieși și, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob la care părea că luaseră parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caș frământat chiar atunci și o strachină și mai mare încă plină cu un ocean de borș. Tovarășul meu se sculă iute, se puse la masă și începu să mănânce cu o lăcomie și o furie vrednică de un sălbatec.
Altă înfruptare strașnică:
Era o masă în regulă, cu farfurii, cuțite, linguri, furculiți, pahare, solniți și chiar cu șervete și față de masă. […] Curățenia era desăvîrșită și, ca pentru locul unde ne aflam, luxul și îmbelșugarea se întâlniseră pe această masă țărănească.
Căci e o adevărată îmbelșugare și, mai la urmă, chiar un lux, să mănânci în Valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt,
borș de pui dres cu ou și cu smântână, pui fripți și, dacă nu e ceva neobișnuit, e cel puțin de mirare ca toate acestea să-ți fie gătite
și puse înainte de o femeie curată. Curățenia e o virtute pe care o întâlnește cineva foarte rar la muntenii noștri.
Cârciumarul Avrum îi prezintă: „Am pastramă bună, am brânză bună, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie tare bune”.
Părintele Ionică din valea Pipirigului apucă să binecuvânteze doar pe jumătate masa – „sfârșitul binecuvântării, adică sfântul duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică”:
În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemișcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri și fierbinți se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălțuite cu albastru și roș, pline cu borș de oaie și, numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu cîte o lingură albă de lemn de asemenea nouă.
Cu cruce fără cruce, începurăm a sorbi din borșul fierbinte, cu iuțala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele și încrețind fruntea. N-aveam furculiți și prin urmare căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadență regulată și monotonă.
Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era și timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneș începuse a circula greoi și somnul ne dobora la pământ…
Et misit soporem in Adamum.
Atîta numai că, la deșteptare, nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus și o coastă în minus.
Mămăliga, „mâncarea sacră, care neînghițită la vreme pricinuiește căderea individuală în lumea umbrelor”, cum zicea G. Călinescu, e nelipsită:
… când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică și rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de subt laviță niște ceapă, ucise pe masă cu un petroi niște sare, aduse nu știu de unde o scafă de lemn plină cu brânză și, poftindu-ne și pe noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor.
La un alt popas, masa se pregătea și drumețul a povestit:
O mare mămăligă oacheșă, ieșită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăța fără pudoare sub ochii noștri, și toate produsele laptelui, sub toate formele, se înșiraseră cerc împrejurul ei.
SUS •• Stânga, credit foto: Joe/Pixabay
•• Editat de Mira Kaliani / Călătorii la Singular
O cină tradițională și un somn odihnitor aduc o dimineața „măreață”:
Geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munților râpoși din stînga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunta nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau la noi câteva raze strălucite. Mergeam tăcuți și cu cu tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârâu, nici un ciripit de pasăre, nici o șoaptă de vânt, nici un clătina de frunze nu turbura liniștea adâncă a pădurilor ce străbăteam.
Prin păturile groase ale generațiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă pe ici colea își mai ridica sfios capul câte un fir de iarba roșietică și sălbatică sau câte-o floare spărioasa rătăcita în singurătatea fermecată a pădurilor… Nicăiri poate mai mult decât aici, nu e dat cuiva să vadă aevea hotarele dintre viață și moarte…
Tăcuți așadar, suiam cu pași rari către cele de pe urmă înălțimi ale Hălăucei.
[…]
N-aș putea, în adevăr, spune cu cîte picioare eram deasupra nourilor; dar de-aș fi întins mâna, aș fi prins stelele!… Necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa…
Comments are closed