Mereu am visat să ajung la Paris. Nu era nici frumos, nici sănătos, dar ştiu că eram invidioasă pe cei care îmi povesteau despre Paris, Parisul văzut de ei.
Mă copleşea tristeţea şi mă cuprindea panica atunci când cineva îmi spunea grav că Parisul trebuie văzut când eşti prin acei ani 20… Atunci se trăieşte, se gustă, se celebrează, se descoperă. Parisul tinereţii este senzaţional, mi se spunea. Și Hemingway mă convingea. Iar eu mă întristam tot mai mult când vedeam cum acei ani cu 20 tot creşteau, iar Parisul tinereţii mele era tot mai îndepărtat. Inaccesibil.
Şi da, am avut momente în care am trăit furia şi neputinţa de a mă fi născut prea devreme şi într-o ţară în care nu scăpam de vize, de confirmări străine, de umilinţe (evident, pentru cei care voiau să joace corect, chestie care, am învățat, este deseori varianta cea mai păguboasă, dar nu m-am lăsat niciodată păgubașă și mereu am ales-o), pentru a putea să mă bucur şi de alte locuri din lumea asta. Să le cunosc, să le descopăr. Atât îmi doream.
Nu cred că dacă îţi doreşti ceva din tot sufletul se împlineşte. Sau dacă nu-ţi doreşti ceva nu se va întâmpla. Cred mai degrabă că lucrurile frumoase care trebuie să se întâmple, acelea se întâmplă. Fără să te gândeşti obsesiv la ele. Simplu, firesc, de parcă nimic nu le-a împiedicat până atunci să se desfăşoare. Venind întotdeauna când trebuie. Cel puţin aşa s-a întâmplat cu Parisul tinereţii mele.
Într-o zi de martie, în unul din acei ani cu 20…, am ajuns la Paris. Am găsit un Paris mohorât, cam zgribulit, ce se chinuia să scape de o iarnă capricioasă. Un Paris pe care, în atâţia ani, mi l-am imaginat într-un fel. Aşa că am mai învăţat încă ceva de la Paris, și anume că nu e bine să te gândeşti la locuri şi să ţi le imaginezi într-un anume fel.
Eu îl vedeam vesel,
el părea posomorât,
eu l-am vrut strălucitor,
el era cam ploios,
eu mi l-am imaginat
«séduisant»,
el nu-mi părea
cum că ar crede
în dragoste
la prima vedere.
Unde era Parisul meu?
Parisul meu mă aştepta să mă descotorosesc de tot ceea ce mi-am imaginat vreodată despre el. M-a aşteptat să-l privesc în felul meu şi nu prin ochii altora, din ceea ce am auzit de la alţii, să-l descopăr la pasul meu, fără grabă.
Mă aştepta pentru a mi se arăta charmant. Fără prejudecăţi. Iar eu eram pregătită să-i fac pe plac.
Eram nerăbdătoare
să cutreier acel Paris
creat special
pentru «flâneurs»,
acei boemi care iubesc
viaţa pe străzi,
gustă hoinăreala făcută tihnit,
fără grabă
şi fără vreun scop anume,
şi trăiesc spiritul de cafenea.
Mă pregăteam să mă pierd în atmosfera acestui oraş pe care, încetul cu încetul, l-am privit cu totul diferit. Mi-am dat atunci întâlnire cu cineva în faţa catedralei Notre Dame. Unde altundeva? M-a aşteptat mai bine de o oră, însă eu am ajuns mult prea târziu.
O altă lecţie pe care am învăţat-o despre Paris: atunci când crezi că ai putea ajunge la o întâlnire la ora 3, ca să fii sigur că nu o ratezi este bine să o stabileşti la ora 5. Pe la 6, sigur vă vedeţi.
Mi-a arătat de altfel că nici parizienii nu au punctualitatea în sânge. Cum ar putea să existe aşa ceva într-un sânge latin? Dornic mai tot timpul de pierdut vremea, de stat în cafenele fermecătoare, la malul Senei, de încins la poveşti nesfârşite, de umblat hai-hui, doar din plăcerea de a te plimba prin acest oraş căruia, da, i-am cunoscut farmecul şi strălucirea.
Am rătăcit
pe străduţe dosnice,
dar şi pe bulevarde
cu magazine luxoase.
Am îndrăznit
să intru în câteva,
pentru a privi
tot felul de lucruri pe care,
sincer, eu,
cu chibzuiala mea de ardeleancă,
nu le-am râvnit,
dar îmi arătau o lume care,
în acea vreme, nu exista
în vitrinele
cu care eram obişnuită.
Am privit Sena cât am avut chef, am mers la Turnul Eiffel, aşa ceva nici măcar eu nu puteam rata, când seara deja se lăsa peste Paris şi începuse un alt spectacol, cel al luminilor. Am făcut câteva poze, foarte puține, cu Parisul de atunci. Toate arată de parcă au fost făcute la începuturile fotografiei, însă pe atunci pentru mine o cameră foto bună era un lux, iar de smartphone nu se auzise.
Parisul nu m-a înşelat. Dar mi-a mai dat o altă lecţie pe care nu am uitat-o de atunci. Parisul te poate cuceri la fel, la 20, 40 sau 80. Asta e doar o cifră care aici nu e luată în seamă de nimeni şi nimic. Tot secretul este să te bucuri de acest oraş, să-l descoperi în felul tău şi să te laşi cuprins de acea joie de vivre, de altfel molipsitoare, a parizienilor. Care, îmi vine uneori să cred, numai la Paris s-a putut inventa. 
SUS: Capricii pariziene
Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest
Join the discussion
prima întâlnire cu Parisul…hmm…dezamăgitoare. un oraş prea mare, prea aglomerat, prea murdar, prea comercial. nu e un loc pe care să-mi doresc să-l revăd. ca să menţionez totuşi câteva plusuri: cimitirul pere lachaise, malurile Senei sâmbăta seara pline de localnici relaxaţi care beau o sticlă de vin din pahare elegante de sticlă sau dansează tango pe faleză, louvre, boulangerie- la fiece colţ de stradă cu belşug de sortimente şi arome… cam aşa.
Te cred că ai fost dezamăgită de Paris şi nu eşti prima care spune asta. Dar vezi tu, prima mea întâlnire cu Parisul a fost ceva mai de multă vreme 😀 şi, chiar dacă nu m-a cucerit în primul moment, l-am cutreierat, ascultat şi, da, am început să-l îndrăgesc tot mai mult. Culmea, nu mi s-a părut îmbâcsit şi nici mai murdar decât alte oraşe. Dar în ultimii ani mulţi spun că s-a schimbat enorm şi a început să devină aşa cum îl descrii tu.
Oricum, recunosc, mi-a plăcut mult Parisul, este un oraş plin de viaţă, de poveşti, cred că mă puteam plimba la infinit pe acolo şi de fiecare dată îl găseam altfel. Nu mă plictiseam. Ce pot să fac, am şi eu slăbiciunile mele 😀
Eu am stiut ca iubesc Parisul dinainte sa-l vad. Locuiesc aproape de el si nu ird nciodata vreo ocazie sa merg sa ma plimb pe stradutele lui. Nu cred ca mi-ar ajunge o viata sa ma satur cu adevarat de Paris. Acum depinde de fiecare, depinde de gusturi, de preferinte, unii il gasesc boem altii murdar, gusturile nu se discuta. La fel nu cred ca conteaza varsta la cere il vezi, poti fi romantic si visator pe strazile Parisului si la 60 de ani.
Eu inca il gasesc un oras fascinant, romantic, cuceritor, plin de istorie….etc etc etc :p.
Prima mea intalnire cu Parisul am povestit-o aici pe blog (n-a fost chiar prima data, dar a fost prima data cand am stat mai multe zile: http://www.blogul-larisei.com/2011/01/sfarsit-de-decembrie-la-paris.html
La fel am simţit şi eu despre Paris şi m-am bucurat mult când am ajuns să-l descopăr puţin. Este un oraş minunat, pentru mine, cred că de-asta mi-a plăcut la nebunie şi filmul Midnight in Paris, cu un scenariu scris pentru acest incredibil loc: nu există un oraş ca Parisul în toată lumea asta… Nu-i aşa? Cum spui, gusturile nu se discută, dar dacă te plimbi prin Paris şi cu persoana pe care o iubeşti, ei bine, cred că este imposibil să nu iubeşti şi Parisul 🙂 tu ştii mai bine asta 🙂
Parisul naşte controverse. Va fi urât şi iubit în egală măsură. Să vezi Parisul sub ochi de îndrăgostit e însă o experienţă în sine …
Bine zis, Liliana… 🙂
Salut Mira, te citesc de ceva vreme, insa n-am indraznit sa-ti scriu pana acum…articolul asta a fost pe sufletul meu, iar cel mai tare m-a induiosat fraza cu”chibzuiala mea de ardeleanca”…mi te si imaginez pe tine acolo singurica admirand obiectele care mai de care mai luxoase.
Mulţumesc, Raluca, pentru mesajul tău şi sper să îndrăzneşti să scrii şi aici de acum înainte 🙂 Da, cam aşa am fost eu prima dată la Paris, am trăit o experienţă care îmi este tare dragă, imposibil de uitat.
In Paris am fost o singura data acum 2 ani de ziua mea, ca si tine, in martie, impreuna cu o prietena. Daca m-as fi dus cu iubitul poate mi s-ar fi parut extraordinar de romantic asa cum se spune ca este. Mi-a placut si nu mi-a placut. M-as intoarce ca sa merg la Disneyland pentru ca nu am mai avut timp dar nu as putea spune ca mi-ar placea sa locuiesc acolo. Tin minte ca a trebuit sa mergem mult cu metroul pentru ca obiectivele turistice sunt multe, dar la mare distanta intre ele si asta nu prea mi-a placut. Poate daca m-as fi dus vara mi s-ar fi parut mai frumos.
Şi uite că ai cel puţin două motive să te reîntorci la Paris, Georgiana, ca să îl vezi vara şi să te plimbi pe acolo cu iubitul 🙂
Frumoasa postare!
Uite, eu am spus mereu (fara sa pot argumenta) ca Parisul ar fi ultimul oras in care m-as duce, ca ma grabesc sa vad altele intai. Dupa ce am vazut Viena, Londra, Copenhaga, Madrid, Amsterdam, Stockholm, Moscova, Praga, Helsinki, capitalele baltice si intre ele multe alte locuri, am ajuns – exact cum spune Larisa mai sus – sa vad Parisul la 60 de ani, intr-un weekend prelungit de 4 zile. Rezultatul a fost ca dupa 3 luni si un pic sa ma duc din nou, de data asta pentru o saptamana. Ce zici? Crezi ca mi-a placut Parisul?
Ah, nu, deloc nu ţi-a fost pe plac! :)) Ştiu, şi eu am asemenea idei, resping în minte, fără să găsesc explicaţii, anumite locuri, iar când se întâmplă să ajung acolo, nu aş mai pleca. Apoi aş face orice să mă întorc. La Paris abia aştept să mă reîntorc şi mi-am planificat să ajung anul ăsta. Sper să se întâmple din nou… 🙂
Paris… Paris … pur si simplu fabulos …am fost pentru 4 zile si da vrem sa-l revedem pentru cel putin o saptamana data viitoare .
Un oras cu adevarat minunat !
Aşa este, Dana! Este oraşul meu preferat din Europa!