Mereu am visat să ajung la Paris. Nu era nici frumos, nici sănătos, dar ştiu că eram invidioasă pe cei care îmi povesteau despre Paris, Parisul văzut de ei.
Mă copleşea tristeţea şi mă cuprindea panica atunci când cineva îmi spunea grav că Parisul trebuie văzut când eşti prin acei ani 20… Atunci se trăieşte, se gustă, se celebrează, se descoperă. Parisul tinereţii este senzaţional, mi se spunea. Și Hemingway mă convingea. Iar eu mă întristam tot mai mult când vedeam cum acei ani cu 20 tot creşteau, iar Parisul tinereţii mele era tot mai îndepărtat. Inaccesibil.
Şi da, am avut momente în care am trăit furia şi neputinţa de a mă fi născut prea devreme şi într-o ţară în care nu scăpam de vize, de confirmări străine, de umilinţe (evident, pentru cei care voiau să joace corect, chestie care, am învățat, este deseori varianta cea mai păguboasă, dar nu m-am lăsat niciodată păgubașă și mereu am ales-o), pentru a putea să mă bucur şi de alte locuri din lumea asta. Să le cunosc, să le descopăr. Atât îmi doream.
Nu cred că, dacă îţi doreşti ceva din tot sufletul, se împlineşte. Sau dacă nu-ţi doreşti ceva nu se va întâmpla. Cred mai degrabă că lucrurile frumoase care trebuie să se întâmple, acelea se întâmplă. Fără să te gândeşti obsesiv la ele. Simplu, firesc, de parcă nimic nu le-a împiedicat până atunci să se desfăşoare. Venind întotdeauna când trebuie. Cel puţin aşa s-a întâmplat cu Parisul tinereţii mele.
Într-o zi de martie, în unul din acei ani cu 20…, am ajuns la Paris. Am găsit un Paris mohorât, cam zgribulit, ce se chinuia să scape de o iarnă capricioasă. Un Paris pe care, în atâţia ani, mi l-am imaginat într-un fel. Aşa că am mai învăţat încă ceva de la Paris, și anume că nu e bine să te gândeşti la locuri şi să ţi le imaginezi într-un anume fel.
Eu îl vedeam vesel, el părea posomorât; eu l-am vrut strălucitor, el era cam ploios; eu mi l-am imaginat «séduisant», el nu-mi părea cum că ar crede în dragoste la prima vedere.
Unde era Parisul meu?
Parisul meu mă aştepta să mă descotorosesc de tot ceea ce mi-am imaginat vreodată despre el. M-a aşteptat să-l privesc în felul meu şi nu prin ochii altora, din ceea ce am auzit de la alţii, să-l descopăr la pasul meu, fără grabă.
Mă aştepta pentru a mi se arăta charmant. Fără prejudecăţi. Iar eu eram pregătită să-i fac pe plac.
Eram nerăbdătoare să cutreier acel Paris creat special pentru «flâneurs», acei boemi care iubesc viaţa pe străzi, gustă hoinăreala făcută tihnit, fără grabă şi fără vreun scop anume, şi trăiesc spiritul de cafenea.
SUS: Capricii pariziene
Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Mă pregăteam să mă pierd în atmosfera acestui oraş pe care, încetul cu încetul, l-am privit cu totul diferit. Mi-am dat atunci întâlnire cu cineva în faţa catedralei Notre Dame. Unde altundeva? M-a aşteptat mai bine de o oră, însă eu am ajuns mult prea târziu.
O altă lecţie pe care am învăţat-o despre Paris: atunci când crezi că ai putea ajunge la o întâlnire la ora 3, ca să fii sigur că nu o ratezi este bine să o stabileşti la ora 5. Pe la 6, sigur vă vedeţi.
Mi-a arătat de altfel că nici parizienii nu au punctualitatea în sânge. Cum ar putea să existe aşa ceva într-un sânge latin? Dornic mai tot timpul de pierdut vremea, de stat în cafenele fermecătoare, la malul Senei, de încins la poveşti nesfârşite, de umblat hai-hui, doar din plăcerea de a te plimba prin acest oraş căruia, da, i-am cunoscut farmecul şi strălucirea.
Am rătăcit pe străduţe dosnice, dar şi pe bulevarde cu magazine luxoase. Am îndrăznit să intru în câteva, pentru a privi tot felul de lucruri pe care, sincer, eu, cu chibzuiala mea de ardeleancă, nu le-am râvnit, dar îmi arătau o lume care, în acea vreme, nu exista în vitrinele cu care eram obişnuită.
Am privit Sena cât am avut chef, am mers la Turnul Eiffel, aşa ceva nici măcar eu nu puteam rata, când seara deja se lăsa peste Paris şi începuse un alt spectacol, cel al luminilor. Am făcut câteva poze, foarte puține, cu Parisul de atunci. Toate arată de parcă au fost făcute la începuturile fotografiei, însă pe atunci pentru mine o cameră foto bună era un lux, iar de smartphone nu se auzise.
Parisul nu m-a înşelat. Dar mi-a mai dat o altă lecţie pe care nu am uitat-o de atunci. Parisul te poate cuceri la fel, la 20, 40 sau 80. Asta e doar o cifră care aici nu e luată în seamă de nimeni şi nimic. Tot secretul este să te bucuri de acest oraş, să-l descoperi în felul tău şi să te laşi cuprins de acea joie de vivre, de altfel molipsitoare, a parizienilor. Care, îmi vine uneori să cred, numai la Paris s-a putut inventa.
Comments are closed