Mitul sufletului-pasăre conține în germene toată metafizica autonomiei și libertății spirituale a omului.
Din Sebeș spre Transalpina, undeva prin Săsciori se face un drum la dreapta ce urcă, în serpentine, la Loman. Este un sat din Alba, atestat documentar la 1733, cunoscut îndeosebi pentru tradiționala îndeletnicire a oamenilor de acolo, oieritul.
Din Loman, se poate merge spre sălașele oierilor, colibe de toamnă, cum le numesc ei, răspândite pe la o mie și ceva de metri altitudine, într-un peisaj unduios, poetic. După lunile de vară petrecute pe pășunile alpine, din Șureanu, la început de toamnă, în septembrie, turmele de oi ale celor din Mărginimea Sebeșului coboară aici și, o vreme scurtă, aceste sălașe prind viață.
În Loman, satul, există, ca în orice așezare, și un loc de veci. În unele, așa cum e și în cel de la Loman, „semnele” mormintelor sunt reprezentate de stâlpi funerari din lemn, ceea ce deosebește acest micuț cimitir de multe altele.
Stâlpii funerari constituie „categoria cea mai răspândită de monumente mitice folosite de poporul român”, afirma etnologul Romulus Vulcănescu (23 februarie 1912 – 10 noiembrie 1999).
Există în România un cimitir popular printre turiști – cel de la Săpânța în Maramureș –, și mai sunt și altele cunoscute ce atrag vizitatori – printre acestea, cimitirul Bellu din București, Eternitatea din Iași sau cimitirul evanghelic din Sighișoara, aflat față în față cu intrarea la Biserica din Deal. Fiecare are poveștile lui.
SUS •• Fotografie & Editare: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Pe câteva morminte din cimitirul satului Loman au fost ridicați stâlpi funerari iar în vârfurile unora, gata de zbor, îngemănată câte o pasăre, cioplită în lemn, numită, cândva, de etnologul Gheorghe Pavelescu (31 martie 1915 – 18 octombrie 2003) – cel care a fost o viață întreagă preocupat de această temă și i-a dedicat un studiu – pasărea suflet. Stâlpii, unii de aproape doi metri înălțime, sunt stilizați, sculptați cu grijă, după gustul fiecărei familii.
Despre obiceiul funerar al ridicării stâlpului și al punerii păsării-suflet la căpătâiul morților tineri au scris renumiți etnologi români, de la Simion Florea Marian la Ivan Evseev, Romulus Vulcănescu, Gheorghe Pavelescu.
În volumul Pasărea Suflet – studiul de antropologie culturală indo-europeană, Gheorghe Pavelescu preciza că stâlpii funerari care au în vârf un porumbel sunt puși la mormintele feciorilor care nu au fost căsătoriți sau la cele ale copiilor; la mormintele fetelor tinere, nevestelor sau bărbaților însurați nu există pasărea.
La oamenii din Loman – și în așezările unde se practica acest obicei – există credința că „porumbelul reprezintă sufletul tânărului decedat care vreme de trei sau nouă săptămâni cutreieră locurile pe unde a umblat în viață, apoi se înalță la cer”. Gheorghe Pavelescu nota:
Imaginea cioplită din lemn a «Sufletului Pasăre» ar juca rolul, în cadrul unei mentalităţi magice, de prezentare efectivă a sufletului lângă mormânt până trece definitiv în lumea de dincolo.
[…]
În timpuri străvechi, porumbelul se punea la orice mort, indiferent de sex sau vârstă, iar după un timp, să zicem de trei săptămâni, se îngropa lângă stâlp. Mai târziu, obiceiul pierzând din intensitate, s-a păstrat numai pentru anumite ocazii, pentru mormintele celor dispăruţi în floarea vârstei, când durerea celor rămaşi este mai covârşitoare.
Mircea Eliade afirma că „mitul sufletului-pasăre conține în germene toată metafizica autonomiei și libertății spirituale a omului”.
Etnologul Ion Ghinoiu menționa în studiul Lumea de aici, lumea de dincolo despre această practică străveche:
Obiceiul de a pune la căpătâiul mortului un stâlp sau o cruce de lemn păstrează amintirea practicii preistorice de întemeiere a adăpostului funerar, mormântul, prin practica magică a bătutului parului sau stâlpului. Prin aceeași modalitate se reprezenta, în templele Siriei antice, divinitatea: cea masculină printr-o coloană de piatră, cea feminină printr-un trunchi de copac.
Sunt încă sate în sudul Transilvaniei unde, la înmormântarea bărbatului, alteori la înmormântarea femeii, se pune stâlp de lemn, nu cruce.
[…]
Cimitirele românești păstrează și alte elemente care atestă procesul îndelungat de înlocuire a stâlpului precreştin cu crucea creștină. De obicei, stâlpii, acolo unde mai apar, uneori și crucile de lemn, au siluete antropomorfe.
Identitatea mortului, femeie sau bărbat, vârsta, tânăr sau bătrân, şi, adesea, starea socială, căsătorit sau necăsătorit, bogat sau sărac, sunt exprimate simbolic prin semnul funerar (stâlp, cruce, brad, steag, suliță), mărime (sunt cimitire unde înălţimea crucii sau stâlpului funerar exprimă, proporţional, vârsta omului la moarte) și ornamente, fără ajutorul textelor scrise pe acestea.
Stâlpii funerari din lemn sunt parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării, care se așază pe mormânt, afirma etnologul Romulus Vulcănescu și preciza că aceștia pot fi simpli, nominal bărbătești sau femeiești, pentru practici de magie sexuală, și ornamentați cu pasărea sufletului în vârf, pentru ceremonia înmormântării.
Pe stâlpii simpli se regăsește deseori motivul șarpelui încolăcit pe ei sau „urcând sinuos spre vârf și înghițind soarele”.
SUS •• Fotografie & Editare: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Despre stâlpii ornamentați cu păsări ale sufletului așezate în vârfurile lor amintea și folcloristul Simion Florea Marian (1 septembrie 1840 – 24 aprilie 1907) în studiul său etnografic, publicat în 1892, despre obiceiurile românilor la înmormântare. Reputatul folclorist bucovinean scria că, în vârful stâlpului funerar, se punea „un porumbel cioplit din lemn”, dacă cel decedat era june neînsurat.
Pasărea de pe stâlpii funerari apare fie cu aripile strânse, „în poziția liniștită, de receptacol a dubletului sufletului sub forma de pasăre a sufletului”, fie cu aripile deschise, gata de zbor sau „simulând zborul ca imagine celestă a sufletului-pasăre”, observa Romulus Vulcănescu. Această pasăre a sufletului se punea, menționa etnologul, pe stâlpii ce marcau cenotafe sau morminte goale:
Ceremonialul parafunerar al punerii stâlpului cu porumbel pe cenotaf urmărea prin magie simpatetică a ornamentului somptuar să atragă sufletul pribeag al celui mort pe alte meleaguri, în locul predestinat de rude de a fi înmormântat…
În Istoria Longobarzilor, Paul Diaconul (c. 720 – în jurul anului 799), cunoscut și sub numele de Paulus Diaconus, descria acest obicei longobard:
[…] dacă cineva murea în război sau din alt motiv, atunci rudele sale de sânge puneau un stâlp pe mormântul său, iar în vârful acestuia aşezau un porumbel din lemn, îndreptat spre direcţia în care cel drag şi-a sfârşit zilele, astfel încât să se ştie unde îşi are locul de odihnă răposatul.
„Stâlpii apără mormântul”, iar pasărea sufletului reprezintă „imaginea mortului”, era de părere etnologul Gheorghe Pavelescu. Autorul a căutat originea păsării-suflet în cultura dacică, dar „preistoria” acestui simbol vine de la popoarele indo-europene care l-au răspândit treptat în spațiile unde au ajuns.
Motivul eliberării spirituale, „al descătușării de povara materiei e redat în chip genial în sculptura lui Constantin Brâncuși, Pasărea măiastră”, scria etnologul Ivan Evseev (11 august 1937 – 1 mai 2008). Acesta comenta:
Păsările mitice ale diferitelor popoare întruchipează un principiu solar și al regenerării veșnice a vieții. Una din funcțiile lor este aceea de a fi agenți de legătură dintre pământ și cer, dintre lumea de aici și cea de dincolo.
Fascinat de „harul păsării”, Brâncuși a sculptat „diferite motive ale păsării mitice la români”, menționa Romulus Vulcănescu și adăuga:
În procesul proiectării mai multor variante ale Coloanei fără sfârșit a conceput o variantă cu o pasăre imensă cu aripile deschise, care trebuia așezată în vârful coloanei pentru a simboliza pasărea sufletului luându-și zborul în infinit. Însă a renunțat la idee, rămânând la varianta pe care a construit-o la Târgu Jiu.
Copil fiind am visat întotdeauna că zbor în copaci și în cer. Am rămas la nostalgia acestui vis și de 45 de ani fac păsări. Nu pasărea vreau s-o redau, ci harul ei, zborul, elanul. Nu cred că am să reușesc vreodată. […] Iubesc ceea ce se înalță.
Constantin Brâncuși, din volumul Așa grăit-a Brâncuși de Sorana Gorjan
Comments are closed