Sunetul tulnicului de dincolo de păduri, la Pătrăhăiţeşti

Este dincolo de păduri, aveţi tare mult de mers, sunt mai bine de cinci kilometri. Toată lumea îmi spunea asta. Eram în miezul unei toamne aurite, cu dimineţi reci, amurguri calde.

Pe la ora prânzului, soarele izbutea să încingă bine aerul de octombrie şi asta îmi dădea o oarecare moleşeală. Una plăcută, care nu mă ţinea pe loc. Treceam printr-un Arieşeni pustiit, ce părea pe alocuri lăsat baltă de oameni, şi încercam să aflu pe unde să o iau spre Pătrăhăiţeşti. Ca să ajungi în acest cătun din Apuseni este încă o poveste.

Ori de câte ori întâlneam pe cineva şi întrebam de Pătrăhăiţeşti, auzeam aceleaşi vorbe, doar nu mergeţi pe jos, e tare mult de mers, sunt mai bine de cinci kilometri, trebuie să treceţi pădurile… Vorbele astea îmi hăuiau în urechi, dar nimeni nu îşi putea închipui că eu abia aşteptam să trec dincolo de păduri, să merg, să tot merg, cât mai mult, cât mai departe.

Asta a devenit un fel de dilemă gen Petrini şi tot drumul acela nu am reuşit să mă lămuresc dacă este ceva în neregulă cu mine pentru că mi se pare cât se poate de firesc să merg pe jos cinci ori 20 de kilometri sau cu cei care încercau să mă convingă că este o distanţă prea mare pentru a o străbate la pas.Probabil că nu au aflat cât de minunat este să călătoreşti aşa, mai încet, mai repede, cum ţi-e voia, să te laşi purtat doar de ritmul tău, de paşii tăi, să te opreşti când vrei, şi asta se întâmplă destul de des, fiindcă nu poţi să treci în viteză pe lângă toate minunăţiile care îţi ies în cale.

Drumul spre cătun se desprinde din şoseaua principală ce străbate localitatea Arieşeni, dar nu o să vezi acolo vreun indicator spre Pătrăhăiţeşti. Doi turişti întâlniţi la timp mi-au spus pe unde să o iau, aşa că am cotit şi am pornit înainte, drept înainte, hotărâtă să străbat întinderea de păduri, să urc prin singurătăţile acelea unde, aveam să aflu, doar păsările şi vântul sunt cu tine.La câte o răspântie, apărea câte un semn spre Pătrăhăiţeşti şi continuam pe drumul meu. Însă pasul nu era deloc grăbit. Liniştea aceea nefirească, uitată, desăvârşită, pe care aproape că o puteai pipăi, mă făcea să zăbovesc. Când ai parte de astfel de momente, ştii bine că îţi sunt date ca să te facă să iubeşti şi mai mult acest stil simplu de a călători, fără motoare, fără zgomote, doar paşi, încet, domol, aşezat, nu într-o grabă zadarnică şi apăsătoare.

Înţelegi că viaţa e şi aşa destul de iute, la ce bun să o mai zoreşti şi tu mereu. Spre Pătrăhăiţeşti, simt că timpul este în sfârşit şi de partea mea, iar lumea a rămas mult în urmă. Doar o gaiţă îmi iese în cale şi mă acompaniază o vreme, cu gura mare, zburând în faţa mea şi mutându-se din loc în loc, veselă de bună seamă şi plină de vervă.

Mă opresc, încerc să o surprind în câteva fotografii, fiindcă arată destul de bine gaiţa asta, este elegantă, nimic de zis, însă nu stătea locului o clipă şi ştia vicleana să se ascundă strategic după frunzele copacilor.

» Şi am ajuns dincolo de păduri «

Intrasem în Pătrăhăiţeşti şi liniştea era tot acolo. Ţipenie de om. Natura era într-o ţinută senzaţională de culori tomnatice, blânde, potolite după văpaia verii, un spectacol maiestuos la care se pare că eram atunci singurul martor. Îmi venea să merg tiptil, să nu zdruncin toate cele adunate acolo, potrivite parcă de veacuri şi rămase aşa, neclintite, păstrate prin cine ştie ce miracole.

Ştiu prea bine că şi eu fac parte din această poveste ancestrală şi nu puteam decât să mă bucur nebuneşte că această lume, care îmi este atât de familiară, de apropiată, mai există pe alocuri şi am putut să o regăsesc. Aici, dincolo de păduri, în una din aşezările izolate din Apuseni, un loc despre care auzisem doar din vorbe, iar una spunea că şi din Pătrăhăiţeşti pleacă prin Apuseni sunetul tulnicului.

Pe dealurile verzi, vitele leneveau pe iarbă cam plictisite, caii liberi zburdau pe unde le era voia. Mai încolo, doi oameni îşi culegeau merele pădureţe. Viaţa dintr-un cătun înconjurat de păduri are rosturile, ritmurile ei.

» Meşterul care însufleţeşte lemnul «

Merg mai departe pe drumul ce a devenit acum un fel de uliţă, mai urc, mai cobor, trec pe lângă o casă veche cu zeci de acareturi pe lângă, pe care stă un afiş de vânzare.

Aici aş putea să trăiesc, mă gândesc, nu pentru că ar fi uşor, ci pentru că aş simţi că trăiesc, respir, mă bucur altfel. Iar într-o aşezare cu vreo 20 de gospodării şi nici o sută de locuitori cred şi eu că viaţa se simte cu totul diferit.

Mă trezesc într-o curte, fără să trec de garduri, de porţi. Două pisici zăceau lenevoase cam prin mijlocul curţii, pe unde le-o fi apucat somnul, găinile îşi vedeau de treaba lor scormonind peste tot, cum le este firea, în coteţ câţiva purcei se plimbau agitaţi, făcând o gălăgie mult prea mare pentru acel loc. Merg prin ograda omului, spunând tare bună ziua, bună ziua, încercând să aflu dacă e cineva pe acolo.

Nu mă aştepta nimeni, am pornit cinci kilometri fără să am habar ce voi găsi la capăt, doar de dragul plimbării şi al numelui ce-l poartă acest cătun, dar ştiam că nu se poate să nu dau de meşterul care face tulnice.

În spatele curţii, un bărbat stătea aplecat şi, cu un băţ scurt, învârtea ceva într-o găleată, probabil mâncarea pentru purceii pe care i-am auzit nervoşi, înfometaţi, nerăbdători. Nu s-a arătat deloc surprins că i-a apărut în faţă un chip necunoscut. Îl întreb cu cine aş putea vorbi ca să văd muzeul. Se uită la mine, îmi spune aşteptaţi puţin şi pleacă și eu aștept.
– Am fost să iau cheile… Dar nu mai e nimeni cu dumneavoastră?, mă întreabă apoi privindu-mă nedumerit.

Încerc să-l conving că pot aştepta ca să dea de mâncare animalelor, dar nu vrea să audă de aşa ceva, să nu fiu eu îngrijorată de asta, că nu o să moară ele de foame. O ia înaintea mea, eu îi răspund la întrebare, da, sunt numai singură şi am timp destul să stau acolo şi să-mi povestească despre tulnice şi meşteşugul lui. Nu trebuie să-i spun eu prea multe, fiindcă aproape zi de zi mai ajunge cineva pe la el ca să vadă atelierul şi muzeul şi să afle despre munca lui.

Mă asigură din nou că nu are rost să îmi fac griji, nu îl deranjez deloc, el e mai bucuros când are motive să-şi lase treaba din curte şi să stea în atelier.

Facem câţiva paşi şi ajungem la o altă clădire unde văd, lângă uşa de la intrare, o tăblie pe care scrie mare şi simplu Muzeu. Aici se află atelierul meşterului, un magazin şi o micuţă colecţie etnografică. Atelierul era un haos fermecător. De jur împrejur pe pereţi stăteau agăţate tot felul de unelte, unele mai ascuţite şi mai ciudate decât altele, multe aproape necunoscute mie, nici nu ştiu dacă mai foloseau la ceva, cine ştie din ce vremuri rămase, moştenite şi lăsate acolo, aşa cum păstrează oamenii orice fleac.

Zeci de obiecte începute cândva îşi aşteptau cuminţi rândul pentru lucrarea finală. Un maldăr de aşchii trona în locul unde meşterul stă şi ciopleşte de zor lemnul. Mireasma de lemn era ameţitoare, inspiram cu poftă ca nu cumva să plec fără să iau cu mine acea aromă intensă şi proaspătă, unică şi dulce, esenţă de lemn din pădurile Apusenilor. Meşterul se aşază pe scaunul de văsărit, cum îi zice el, ia o bucată de lemn şi începe să-mi vorbească, să-mi arate cum se face un tulnic. Lucrează lemnul şi face din el butoaie, ciubere, căni, seturi de ciubăraşe şi mai ales vestitele tulnice, de toate dimensiunile.

Pentru tulnic, se foloseşte lemn de molid, fiindcă e rezistent şi se lucrează uşor, este uniform.

Fixează bine bucata de lemn în menghină, apucă mezdreala şi începe să şlefuiască încet. Cu grijă. Cu migală. Mâinile lui mari, trudite, deloc cruţate de munci, par a fi în stare să meşterească graţios chiar şi un tulnic micuţ, delicat. Un tulnic se face din îmbinarea a două părţi care sunt mai întâi scobite înăuntru. Aşa cum fac eu acum… Fiecare parte o şlefuiesc bine cu mezdreala, ca să fie frumoasă, netedă. Iar după ce am lustruit lemnul ca să fie perfect, lipesc cele două părţi şi apoi le leg cu cercuri de lemn ca să ţină bine…

Îmi vorbeşte de parcă mi-ar ţine o lecţie. Asta şi face. Una pe care o ştie de multă vreme şi o tot spune curioşilor. Nu pare ceva complicat în mâinile lui. De mic a trăit cu lemnul, doar exact aici s-a născut, a crescut, în atelierul ăsta tot venea ca să fure meserie şi asta a rămas să facă din viaţa lui. Să dea un rost lemnului, să-l facă folositor oamenilor.Îmi spun că aş putea să mă joc puţin, poate reuşesc să fac un tulnic, aşa că mă aşez pe scaunul de văsărit, pun bărbăteşte mâna pe mezdreală şi încerc să şlefuiesc lemnul.

Se poticneşte rău mezdreala asta în mâinile mele, lemnul ăsta are vreun beteşug, ceva, nu mă lasă să-i dau fineţe, se tot opinteşte strădaniei mele, iar eu credeam că este floare la ureche.

Pare simplu, dar nu stăpâneşti meşteşugul aşa, cu una, cu două. Trebuie să-l urmăreşti vreme îndelungată pe cel priceput, să cunoşti lemnul, dar, mai presus de toate, să îţi placă, îmi spune cu o vorbă cumsecade şi ne amuzăm de încercările mele stângace în ale meşteşugului. Şi eu îmi ziceam că imediat o să fac un tulnic aşa cum n-au auzit Apusenii.

Are dreptate meşterul Mocanu, trebuie să înţelegi lemnul, să îi simţi căldura, puterea, frumuseţea, dacă vrei să ajungi să-l poţi îmblânzi cu mâinile tale. Altfel, nu vei putea vreodată să-l modelezi, să transformi ca un magician o bucată oarecare de lemn într-un tulnic al cărui glas zgândăreşte doruri ce nu se ostoiesc vreodată. În încăperea de lângă atelier, a amenajat o colecţie etno, cu obiecte care odinioară împodobeau casele ţărăneşti. A adunat aici costume populare, opinci şi ştergare pe care le-a aşezat prin încăpere, dar nu sunt de luat acasă, doar de privit.

Stau unul peste altul covoare ţesute la război ale căror culori înviorează atmosfera de acolo, prea vlăguită de albul lemnului. În fiecare doniţă, sărăriţă, fluier ori tulnic, mai mare, mai mic, este un strop din sufletul lui. Împrăştiat acum prin tot felul de locuri în lumea largă, ajuns şi prin America, Japonia ori Australia. Oricând şi de peste tot se găsesc oameni care să străbată pădurile şi să vină aici, în Pătrăhăiţeşti, la meşterul care face tulnice.

Nici măcar nu încearcă să facă paradă de meşteşugul lui şi nici nu se plânge de necazuri. Este totuşi moţ, iar când o să auzi vreodată un moţ că începe să se tânguie cu vorba, acela nu-i moţ adevărat.

Oamenii ăştia de pe aici sunt precum stâncile ce-i înconjoară: duri, făcuţi să ţină piept la orice şi, când urci la ei, vezi că nu sunt deloc puţine lucrurile alea care vin peste ei şi îi pun, supun la încercări. Sunt învăţaţi cu greul precum catârul cu corvoada.De când se ştiu au fost într-o luptă permanentă cu viaţa. Nimic nu-i cruţă pe aceşti oameni cumpătaţi în toate, ale căror vorbe trebuie să le cerni ca să le pricepi înţelesurile. Şi totuşi, nimic nu a putut să-i înfrângă.

Sunt însinguraţi aici în Apusenii lor, rămaşi doar ei între ceruri, păduri şi stânci de calcar, cu poveştile, tainele şi meşteşugurile lor patriarhale.

Când te întâlnesc prima dată, moţii te măsoară exigent din privire, se uită cu neîncredere şi suspiciune la tine, încercând să-şi dea seama cam cu ce fel de om au a face. Nu e uşor să le câştigi încrederea, chiar deloc. Îţi trebuie timp şi răbdare şi mai ales multă, multă sinceritate. Altfel, tot degeaba.

Sunt precum lupii bătrâni, imediat simt că nu ai venit cu inima largă şi gândurile curate la ei. Abia după ce ai reuşit să-i convingi că eşti om cu suflet bun şi de încredere încep să fie şi moţi mai slobozi la vorbă, să mai povestească una-alta despre ei, familie, viaţă, aşa cum este, între bucurii şi amărăciuni.

Durerile şi le spun însă altfel, cum ştiu ei mai bine.

» Intrarea în muzeu nu se plăteşte, dar poţi sprijini aceste meşteşuguri dacă vei cumpăra obiecte meșterite în atelier.

» Domnica «

Înainte de a pleca din atelier, meșterul mă întreabă dacă vreau să merg să ascult pe cineva cântând la tulnic. La doi paşi, peste drum, este o tulnicărească, Domnica. În curte, găsesc două fetiţe, una dintre ele, aveam să aflu, nepoata Domnicăi. Fetiţa îi strigă bunicii că a venit cineva să o asculte cântând. În câteva minute, a apărut în faţa mea o femeie micuţă, cu batic, şurţă (şorţ) şi un tulnic mare.

Avea o privire blândă şi voce la fel, dar nu vorbea prea multe. O ia spre grădină, ca să puteţi să filmaţi mai frumos, îmi spune, se opreşte în faţa unui foişor, ridică tulnicul şi începe să-mi povestească. De când se ştiu, în acest fel îşi arată inima oamenii acestor locuri.

Sunetul tulnicului se înălţa în văzduh şi, aşa cum s-ar fi cuvenit, aş putea crede că tot ce era viu în acel loc, în acel moment şi-a oprit respiraţia şi a stat să asculte cântecul Domnicăi. A fost prima dată când am regretat că nu am avut cum să înregistrez.

Ai ascultat vreodată sunetul tulnicului? Nu ţi se pare că în el s-au strâns toate patimile nerostite, lăsate, din vremuri străvechi, să macine sufletele acestor moţi atât de singuri?!

Cântecul ei sfâşie inima, reînvie vechi amintiri pe care te-ai chinuit să le laşi în urmă, doare. Doare rău, te vrăjeşte şi nu ai mai vrea să se oprească. Iar Domnica nu se opreşte, zice mai departe, nu ştiu unde stă în ea atâta flacără, iar eu mă aşez pe iarbă şi ascult captivată sunetele divine scoase dintr-un lemn simplu, meşterit şi născocit, vorbeşte lumea pe aici, de pe vremea dacilor, cine ştie de cine, dar sigur de vreun spirit zvânturat.

Izolaţi prin munţi, oamenii acestor aşezări s-au văzut nevoiţi să scornească metode de a putea comunica unii cu alţii de la depărtări. Aşa s-a născut tulnicul, folosit, pe vremuri, de moţi pentru a-şi transmite mesaje între ei.

Când bărbatul pleca de acasă la lucru, prin pădurile mult mai întinse şi dese ale Apusenilor, femeia lua tulnicul, urca pe dealul de lângă casă şi îşi anunţa vecina, de peste munţi şi văi, că soţul ei a pornit la drum. În acest fel, cealaltă femeie ştia că şi soţul ei trebuie să se pregătească de plecare. Apoi tulnicul ei transmitea vestea mai departe, către altă vecină.

Aşa era odinioară prin Ţara Moţilor.

Acum vecinele urcă tot pe deal dar vorbesc la mobil şi scot tulnicul doar pentru călători şi de sărbători. Şi totuşi, Domnica nu vrea ca sunetul tulnicului ei să moară odată cu ea şi o învaţă şi pe nepoata ei. Iar fetiţa prinde repede. Într-o zi, şi ea va răscoli multe suflete cu tulnicul ei din Pătrăhăiţeşti ce va duce mai departe, prin alte secole, poveşti moţeşti despre doruri vechi, nedomolite, însingurate. Iar eu, ca să nu-i duc prea tare dorul, am plecat din Pătrăhăiţeşti cu un tulnic.

Deocamdată nu am reuşit să scot vreun sunet de jale. Nici măcar unul jalnic. Exersez.

» miniGhid «

Unde se află: Pătrăhăițești este în județul Alba, Transilvania, zona munților Apuseni.
Cum se ajunge: Din centrul satului Arieşeni, în jur de 1,5 kilometri, în direcţia Ştei, apoi se intră pe un drum la stânga, unde sunt indicatoare cu pensiunea Iara sau Montana (când am fost eu, în octombrie 2012, nu era panou cu Pătrăhăițești). Din şosea până în Pătrăhăiţeşti sunt aproximativ cinci (5) kilometri, pe un drum forestier, ce urcă uşor, cătunul fiind situat la peste 1200 de metri altitudine. Drumul poate fi parcurs şi cu maşina, însă iarna poate fi dificil sau imposibil.

Sunetul tulnicului de dincolo de păduri, la Pătrăhăiţeşti
» ESENȚIAL «

Pătrăhăițești este un pitoresc sat în Apuseni unde poți merge pentru o vizită la meșter și la tulnicăreasă sau pentru o vacanță întreagă.
• Eu îți recomand să mergi pe jos din Arieșeni la Pătrăhăițești; drumul traversează pădurea și e o plimbare plăcută.
• Nu trebuie să faci programare pentru a merge să vizitezi – în cazul în care nu mergi cu un grup, firește. Meșterul Mocan este mereu bucuros să aibă ocazia să lase alte treburi gospodărești și să facă o demonstrație de meșteșug.
• Când pleci de la atelierul-muzeu, să mergi și la Domnica și să asculți sunetul tulnicului ei.

» Tu ce spui? «

◌ Ai fost vreodată în Pătrăhăițești?
◌ Te tentează asemenea experiențe din Apuseni?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne întâlnim și pe Google+ | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest