Pe o plajă pustie, rece, arzătoare

Soarele mai lenevea puţin, nu se arăta atât de repede pe cât aş fi vrut eu în acele prime dimineţi de vară. Totul mocnea atunci în începuturi şi marea era a mea. Sau eu eram doar a ei.

Oricum, eram una lângă alta şi asta-mi plăcea cel mai mult, să fiu, să simt că sunt la fel ca ea. Schimbătoare când te aşteptai mai puţin, nebună de-a binelea, izbucnind zgomotos, răzbunător, ca o fiară gata să-l azvârle pentru totdeauna pe cel ce avea nebunia şi mai mare şi credea că o poate înfrunta cumva.

Şi imediat în clipa următoare, lină, potolită, într-o înfăţişare senină, captivă în momente sublime de frumuseţe pe care probabil doar mările le pot arăta atât de firesc după o furtună, de parcă nimic nu s-a întâmplat şi, chiar dacă a fost, s-a dat uitării. A trecut ca un val şi urma i s-a şters de următorul. Soarele nu apăruse încă pe cer, însă pescăruşii erau deja pe plajă, plini de energie, ceva de invidiat, veşnic gălăgioşi, într-o dizarmonie perfectă cu calmul mării, prea învrăjbiţi pentru acea oră timpurie.

Vara aceea nu a avut nimic senzaţional. A fost doar o plajă din când în când pustie, rece şi arzătoare, unde puteai, dacă trăiai în acel prezent intens, să te simţi plesnind de fericire.

Îmi amintesc cum, într-o dimineaţă, de-abia am găsit plaja aproape dispărută într-o ceaţă ce nu o puteam crede ochilor. Eram la doi paşi de mare, îi auzeam valurile leneşe, dar nu o vedeam. Nici măcar pescăruşii nu mai ziceau nimic, rămaşi probabil muţi de atâta ceaţă şi încercau să-şi dea seama cine a avut ideea să pună pânza aia peste ţărmul lor.

Într-un fel, i-am mulţumit negurii din acea dimineaţă fiindcă le-a luat graiul. Le-a revenit însă imediat pe măsură ce şi-au dat seama că încet-încet norul acela ciudat se risipeşte şi totul redevine aşa cum ştiau ei că trebuie. În fiecare dimineaţă, împărţeam plaja cu pescarii, oamenii locului. Doar câteva clipe, până când îşi porneau bărcile tot mai departe şi îi pierdeam din ochi, deveneau puncte deasupra mării.

Aveam pescarul meu preferat, dar el niciodată nu a aflat asta şi nici nu va afla vreodată. Sau poate că ştia.

Era un bătrân, al meu, nu al lui Hemingway, cu privirea de un albastru închis, intens, de mare după momentele ei de furie. În fiecare dimineaţă, ajungea la aceeaşi oră şi acelaşi minut, în acelaşi loc şi urma acelaşi ritual, îşi pregătea barca şi se avânta cu ajutorul lui, de obicei mai tânăr, în larg. Vorbeau puţin şi asta-mi plăcea. Dar nici nu dansau. Cel puţin nu dimineţile. Ştiau ce au de făcut şi vorbele erau de prisos.

Îmi plac oamenii mărilor, îmi plăceau acei pescari simpli ce veneau parcă din alte vremuri şi miroseau a sare, răsărituri, brize. Stăteam pe nisipul rece şi aşteptam să se facă văzut soarele şi el răsărea dintr-o prea îndepărtată zare, de la capătul celălalt al mării, se înălţa tot mai vesel şi încingea ziua.Când pescarii reveneau la ţărm, nişte exploratori întorşi din expediţii aducând cu ei noi bogăţii, aerul devenea tot mai fierbinte. Plaja nu mai era numai a mea. Lumea se trezise şi a venit la plajă, eu o porneam spre casa ce mă găzduia şi aşteptam ca soarele să mai încălzească puţin apa de la duşul improvizat în spatele curţii.

Citeam şi scriam sub bolta cu viţă de vie şi mă opream când soarele aproape de asfinţit îmi făcea încă o dată cadou o plajă pustie, vie, acum cu un nisip arzător pe care călcam domol, să-i simt focul.

Mă aşezam şi priveam marea, o ascultam, îi respiram aerul proaspăt. Mergeam şi înotam departe şi miroseam toată a mare şi ştiam că, în acele prime zile de vară, în acel loc, în acel timp, nimic nu era în stare să ia sfârşit. Totul pornea spre noi, alte începuturi.