În urmă cu destui ani, într-o vară transilvană, stăteam în linişte pe un deal şi urmăream cum se schimbă luminile amurgului. Priveam spre vârful dealului ce se termina cu un desiş şi dintr-o dată mi s-a oferit una din cele mai frumoase imagini de care îmi amintesc: o căprioară, un căprior şi puiul lor. Treceau agale pe acolo. Multă vreme s-a adunat de atunci. Acum câteva zile, am pornit la vânătoare însă în stilul meu: fără puşcă, fără hăitaşi, fără câini. Doar cu o cameră foto simplă. Şi am luat la mine mai ales plăcerea de a privi în libertate tot felul de sălbăticiuni.
Urc dealuri, intru în lumea sălbăticită. Învăţ să mă furişez, să păşesc fără să fac zgomot. Poate am noroc să întâlnesc şi să privesc căprioare. Poate am noroc şi reuşesc să fac şi o fotografie. Stau şi aştept. Le întâlnesc din nou, le văd de departe zile la rând, şi totul devine bucurie. Rămân de fiecare dată minute în şir să privesc ţinuta lor elegantă, frumuseţea lor şi toate gesturile tandre de care sunt capabile și aș vrea să mă molipsesc de tandreţea lor. Îmi sunt tot mai dragi, parcă ne împrietenim puţin câte puţin, chiar dacă păstrăm distanţa. Aş vrea ca într-o zi să le conving că pot să aibă încredere în mine, că nu aş putea să le fac vreodată rău.
Într-o după-amiază, pornesc pe dealurile abia trezite de primăvară. Iau aparatul foto, din obişnuinţă. Mă opresc pe o potecă. Brusc, mă trezesc în faţă cu un căprior (sau ţap, dacă vrei). Cert este că nici eu, nici el nu ne-am aşteptat la o astfel de întâlnire – îmi spun, probabil la fel a povestit şi el: „deodată m-am trezit cu una în faţă”. Zăpăcită şi încântată şi emoţionată de moment, ridic repede camera foto să-i fac o poză. El nu a ştiut asta. Şi-a amintit, probabil, de vreun strămoş care i-a povestit despre om, despre răutatea şi viclenia lui. Gestul meu l-a speriat şi a luat-o la fugă, scoţând mugete puternice, ca un avertisment pentru ceilalți.
A doua zi am mers din nou. Am aşteptat pregătită. Eram toată o tăcere şi o neclintire. A venit. M-a auzit (auzul lor este extrem de fin) şi s-a apropiat. Am stat cam la 15 paşi unul de altul. M-a privit curajos şi, după un minut, când s-a săturat de mine, a plecat mândru. Vreau să cred că îndrăzneala lui din acea zi a cucerit multe căprioare. În lunile mai-iunie, căprioarele dau viaţă mai departe şi eu sper să mă întâlnesc curând şi cu un Bambi.
Deşi nu pot înţelege plăcerea de a vâna (a pândi, a urmări și a prinde sau ucide animale sau păsări sălbatice – cum zice dex), mărturisesc că mă încântă şi azi descrierile din cărţile lui Sadoveanu, cu poveşti vânătoreşti şi pescăreşti. De altfel, am observat ceva: cu cât trece timpul, cu atât mă prind tot mai mult în singurătăţile şi tristeţile sadoveniene.
Câteva vorbe din Ţara de dincolo de negură, de la Mihail Sadoveanu
Drumul pe care sosisem nu-l mai ştiam, lumea pe care o lăsasem în văi era a altui veac.
Şi aşteptând sosirea sălbăticiunilor, auzii în mari depărtări o izbucnire stranie, un fel de hohot al singurătăţilor. Pe urmă au apăsat asupra-mi tăcerea şi neclintirea.
La ora 7, era între mine şi cerb un spaţiu de cincizeci de paşi. Însă nu-l vedeam. Îmi trebuia o clipă, ca chemarea lui să tacă, pentru totdeauna. Acea clipă nu s-a produs. Precis la acea oră 7, cu un ultim muget, cerbul s-a lăsat într-o râpă şi s-a dus. Îţi voi adăogi că l-am căutat şi în amurg – l-am mai auzit dând glas încă o dată – şi a doua zi în zori, fără să-l mai văd. N-aş putea spune că regret eşecul, tocmai pentru că animalul devenise aproape al meu. Îl voi asculta cu emoţie de prieten, în acelaşi loc, poate, în toamna viitoare.
Când ieşii într-un târziu afară, era întuneric deplin şi cerul plin de stele se boltea asupra pădurilor negre şi tăcute. Era o noapte albă, cu zăpadă tânără şi ireală – ceva din depărtări şi din trecut, ceva nestatornic şi de o clipă, amintire din alte vieţi şi alte milenii. Era o înmărmurire de pământ primăvăratic, înflorit alb. Şi avui deodată sentimentul singurătăţii celei mari, în care eram fulg al morţii, – şi-mi apăru lacul cel negru din pădure în ramă imaculată, cu sălbăticiunea graţioasă a liniştii pe mal oglindindu-se o clipă în el. O clipă, – căci totul era nesigur şi iluzoriu, ca mine şi ca april.
» Tu ce spui? «
◌ În drumețiile tale, ai avut astfel de întâlniri?
◌ Povestește cum a fost.
◌ Dacă ai scris, lasă și un link către articol.
Join the discussion