Au lucit în peisajul nou primele flori rozalbe. Strada Carol, vechiul Podu-Verde, ulița boierimii, cântă în grădinile ei cu zuzuit subțire de albine. Lumea se îmbulzește spre Copou; unii trec mai departe, spre dumbrava de la Breazu. Seara, suflă o adiere caldă dinspre miazăzi; s’aud în înălțime, suprapuse și amestecate, chemările paserilor călătoare, care au trecut ieri Mediterana și se duc cu grăbire să însenine peisagiile septentrionale.
SUS •• Mihail Sadoveanu | Arhiva MNLR Iași •• Editat de Mira Kaliani / Călătorii la Singular
Multe dintre „sentințele întristate” ale poeților i se potrivesc Iașului, scria Mihail Sadoveanu, în 1940, și a ales „vechile terține ale lui Dante” – Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!… Nessun maggior dolore, Che ricordarsi del tempo felice. Nella miseria… „pentru că au în ele ceva aproape profetic”.
„Se potrivesc aceste versuri Iașului mai cu samă la începutul acestei primăveri – aș putea spune mai curând: la sfârșitul acestei ierni”, nota scriitorul și povestea că, de câte ori s-a dus acolo „în ultimele săptămâni”, aștepta, cu prietenii pe care îi revedea, „o rază de soare și o vestire de primăvară”. 
SUS •• Fotografie: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
La București erau toate semnele înnoirii; la Iași necontenit se întorcea vântul din crivăț, spulberau viscolele și se cobora termometrul către temperaturile polare. Părea pierdută orice speranță. Întristarea noastră sporea când ne aduceam aminte de timpurile fericite.
[…]
Primăvara vieții nu se mai întoarce. Tinerețea anului o așteptăm cu o emoțiune pe care o avea și Grigore Alexandrescu exact acum o sută de ani: Să stăpânim durerea care pe om supune…
Și totuși va înflori iarăși acel vechi și frumos Iași al tinereții noastre. Vor înflori întâi caișii, apoi cireșii, apoi merii, apoi trandafirii. Vor înflori în grădinile unde s-au desfătat bătrânii noștri…
[…]
Întâi vor curge toate dezghețurile; și pâraiele primăverii vor duce la râpă impuritățile. După aceea într-o zi sfântă de aprilie când nu-i pic de vânt și soarele împânzește aur, oamenii se vor uita cu plăcere unii la alții și vor fi toți prieteni.
[…]
În noaptea asta se opresc cântăreți în grădini. O zi două vor sta cu sfială între muguri de flori, apoi la un ceas anumit grangurii vor începe să facă larmă dând bună dimineața oamenilor. Într-o sară la răsăritul lunii, vor prinde să bată privighetorile. Mai sunt niște tufărișuri pe râpa Țicăului și, la un cuib vechi, vine o pereche nouă, care se trage dintr-un amor de acum șaizeci de ani, când o pereche tot așa de isteață cânta unor poeți care de mult au murit.
Plutește în câte un scurt fâlfâit cucul pe deasupra Copoului și ne cheamă. Pe toți cei care au plecat, pe toți cei care au murit îi cheamă această pasăre a singurătății.
În locul acesta, pe care l-am ales ca să vorbesc, nu mă poate contrazice nimeni. Deci pot afirma cu toată pasiunea că primăverile Iașului au fost și sunt cele mai frumoase primăveri.
Cele care au fost rămân așa de frumoase pentru că nu mai sunt. Cele de acum, pentru că nu vor mai fi.
Comments are closed