În momentul în care am ieşit din avion, mâinile stau aici şi nu vreau să faci altceva decât să împingi în piept şi picioarele se duc în spate, îndoite. O să simţi apoi o bătaie scurtă pe umeri şi deschizi mâinile.
– Cameramamul va fi în faţa noastră şi îi zâmbeşti. Sper, da?
– Încerc.
Zece minute a durat pregătirea, bazată pe cuvinte esenţiale şi multe gesturi, ca să înţeleg ce am de făcut acolo sus. Nu e complicat, de fapt tu nu trebuie să faci nimic special, are instructorul tău grijă de tot, dar eu încercam să ţin minte atât: mâinile pe ham, bătaie pe umăr – deschid mâinile, zâmbesc. Iar la aterizare picioarele în faţă, întinse. Şi să mă bucur de aventură. De asta cred că mi-am amintit cel mai bine.
În urmă cu 12 ani, mi-am dorit prima dată să fac un salt cu paraşuta. A fost mai greu atunci sau poate că eu nu m-am ţinut prea bine de acel vis pe care nu l-am abandonat, doar că l-am tot amânat. Era undeva acolo, în mine, şi ştiam că se va întâmpla cândva. În vara asta i-a venit rândul.
Am ajuns dimineaţă la Clinceni, aşa cum mi-a spus Dan Grigore, instructorul cu care urma să fac saltul în tandem. Zborul meu a fost programat spre după-amiază, numai bine de a intra în toată acea atmosferă de înălţime, cu poveştile celor cu sute şi mii de salturi, dar şi ale celor care, la fel ca mine, încearcă skydiving prima dată.
Nu mă aşteptasem să văd atâţia doritori să se arunce de la 3000 de metri. Mai ales fete. Cineva din echipa ROPA (Romanian Parachute Association), cei cu care am făcut saltul, mi-a spus că, în general, mai mult fetele sunt amatoare de skydiving.
Fetele sunt mai curajoase, zic mulţi. Sau poate că ele iubesc mai mult provocările şi le place să guste senzaţionalul şi pericolul, fără să se gândească prea mult la ce şi cum va fi. În cazul acesta, vin şi se aruncă pur şi simplu în aventură. La fel ca mine.
Zborul se face cu un Antonov din anul 1972. Din exterior, avionul ce mă ducea şi pe mine la 3000 de metri arată masiv. În timp ce avionul era pregătit de un alt zbor, Adi Luca, un alt veteran al paraşutismului, mi-a făcut cunoștință cu acest Antonov. Celebrul avion sovietic, făcut după model american, fără vreo preocupare spre design, linii armonioase.
Am urcat, m-am aşezat în cabina piloţilor, cu un aiuritor panou de comandă, iar Adi mi-a spus că este printre cele mai sigure avioane din lume, chiar mai sigur decât unele modele mai noi. Nu îmi fac probleme că nu ar fi. În plus, un mare avantaj este că poţi să stai lejer în picioare şi nu eşti nevoit, cum se întâmplă în alte avioane, să mergi târâş – pare amuzant, dar este posibil şi nu cred că poate fi comod, mai ales când vrei să faci un salt şi, pe deasupra, mai ești și începător.
Gena curajului
Adevărul este însă (şi adevărul este bizar deseori) că nu mi-a fost teamă. Nici măcar o secundă nu am simţit frică, nu mi-au transpirat mâinile, nu mi s-au înmuiat picioarele, nu am simţit un gol în stomac, nici nu mi s-a oprit inima.
Am verificat. Eram cât se poate de vie, respiram normal şi îi ascultam pe cei din jur care îmi povesteau că nu au putut închide un ochi toată noaptea gândindu-se la aventura care urmează a doua zi. La urma urmei, ştii că sunt mulţi alţii care au făcut asta înaintea ta, pentru unii este un stil de viaţă, dar mai ştii că sunt mult mai mulţi cei care nu îşi găsesc niciodată curajul.
Şi îi admir pe aceşti oameni care, deşi se zvârcolesc o noapte întreagă şi sunt la un pas de un atac de panică, îşi menţin totuşi un zâmbet pe faţă şi se urcă hotărâţi în avion pentru saltul vieţii lor.
Este probabil cel mai bun exerciţiu prin care înveţi să îţi stăpâneşti angoasele, fricile, gândurile negative. Probabil că nu scapi de ele, dar cel puţin reuşeşti să le controlezi.
Teama este însă normală. În privinţa asta, poate că eu am o problemă. Mintea îmi spunea: păi ar trebui să-ţi fie totuşi puţin frică. Inima îmi răspundea: De ce să-ţi fie frică, Mira dragă, va fi distractiv, aşa va fi, multă aventură. Şi dialogul ăsta mă făcea să îmi mut gândul de la lucrurile nefolositoare şi să nu îmi alimentez şi amplific temerile.
Mă gândeam la căderea liberă de 60 de secunde, acel minut despre care toţi paraşutiştii antrenaţi îmi spuneau că nu se compară cu nimic, este distracţia supremă, aventura îndrăzneţilor.
Şi abia aşteptam să o trăiesc, să o povestesc. Adi mi-a povestit despre o aşa-numită genă a curajului, de fapt o mutaţie genetică apărută probabil în momentul în care omul a trebuit să înfrunte tot felul de pericole pentru a-şi face rost de hrană şi a supravieţui. Nu ştiu cât este de dovedit ştiinţific acest fapt şi nici nu mă interesează decât ideea această frumoasă.
Se pare că doar unul din patru oameni are această genă. Să vezi dacă o ai sau nu, un salt cu paraşuta este testul, empiric, e drept, dar care îţi poate da un răspuns. Sau o idee cum stai cu curajul.
Pentru că în skydiving
este vorba de uşurinţa
cu care te adaptezi
la o schimbare rapidă,
de la starea de relaxare
la momentul pericolului
şi invers.
Dacă nu eşti nevoit să faci o pauză între cele două situaţii extreme şi nu treci prin tot felul de senzaţii, de la ameţeală, disconfort, la respiraţie greoaie, dureri de cap, înseamnă că ai toate şansele să fii posesorul acestei gene.
Şi chiar dacă nu eşti, fiecare avem în noi dorinţa de a face în viaţă, măcar din când în când, ceva extraordinar, care să ne arate diferiţi şi, din acel moment, ştim că suntem altfel decât mulţi alţii care poate au visat, au dorit, dar nu au îndrăznit. Saltul cu paraşuta asta face. Este uimitor câtă încredere şi curaj şi putere capeţi după o asemenea experienţă. Cine nu are nevoie de toate astea?
60 de secunde
Avionul aştepta pregătit de zbor. Prinsă în hamuri, mişcarea nu îmi era chiar lejeră, dar mersul se dovedea ferm. Am urcat hotărâtă şi m-am aşezat lângă ceilalţi. Avionul a pornit. Se făceau glume, se râdea. Dintr-o dată, hamurile mele îmi păreau prea largi și următorul gând, dacă mă desprind de Dan în timpul saltului. M-am uitat la Dan şi mi-a spus ridică-te în picioare. M-am ridicat şi am simțit brusc hamurile cum îmi strângeau coastele.
Cătălin filma şi l-am auzit: ţi-e frică? I-am spus că nu. Nici măcar nu mă mai gândeam dacă ar fi sau nu normal. Nu mai conta.
Ţine minte, totul e aventură, bucură-te de ea, am mai prins, din zbor, aceste vorbe. Asta mi-am propus să fac. Am ajuns aproape la 3000 de metri, Dan m-a ridicat şi m-a prins de echipamentul lui. În câteva minute voi avea prima mea cădere liberă de vreo 60 de secunde, aşa că cine mai avea vreme să se gândească la frici. Cătălin a ieșit primul, stătea lipit de avion şi aştepta saltul nostru. Nu mi-am pus întrebări. Eram atât de lacomă să trăiesc acel moment încât acum, când mă gândesc la toată aventura, habar nu am dacă am ţinut mâinile cum trebuie şi nici nu îmi pot aminti de bătaia lui Dan pe umeri ca să deschid mâinile. Care a fost, desigur, am văzut filmarea. Şi ştiu că am uitat complet de Cătălin şi că trebuia să zâmbesc în faţa camerei lui.
Însă ştiu că râdeam atunci cu toată fiinţa mea şi m-am bucurat mai ceva ca un copil care primeşte cea mai bună ciocolată din lume.
A fost acea senzaţie a libertăţii.
A zborului liber.
Libertatea deplină pe care o trăieşti acolo sus, doar tu cu vântul nebunatic, norii pufoşi ca vata de zahăr pe băţ şi soarele mai aproape. O libertate pe care o simţi cum îţi intră în suflet, ţi se strecoară sub piele, se instalează acolo şi nu ai cea mai vagă idee ce va urma, la ce ar trebui să te aştepţi. Dar ştii că ai mai vrea să retrăieşti asemenea momente şi îţi dai seama că, după ce ai visat atâta timp la povestea asta, dintr-o dată a devenit una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa ta. Şi ştii că aşa va rămâne mereu.
Căderea liberă face diferenţa între un astfel de salt şi un zbor cu parapanta, de exemplu. Dar este acea diferenţă în care adrenalina o ia razna şi tu eşti prins la maximum într-o mare aventură.
Pentru mine,
căderea liberă
a fost
deliciul saltului.
Partea mea preferată.
60 de secunde, un minut intens, frumos, senzaţional. Acel minut pe care știu cum l-am trăit și de care îmi voi aminti toată viaţa.
Şi apoi am dansat pe cer
În secunda următoare, totul a devenit lin. Priveam sus, jos, dreapta, stânga, să nu îmi scape vreo senzaţie. Dan trăgea tot spre dreapta şi m-am învârtit atunci în primul meu dans pe cer. Îmi amintesc de Adi care, în zborul lui, asculta Inscripţie pe un inel… Trei cuvinte, viaţa întreagă, Două puncte, îmi eşti dragă… şi vorbele lui, zborul se face cu sufletul.
Preia tu comanda acum. Fă dreapta, dreapta, mi-a spus Dan şi am tras cu forţă.
Am ridicat stânga
şi trăgeam dreapta,
dreapta, dreapta.
Hai că am început
să învăţ.
Aș fi vrut să pot rămâne mereu acolo sus, să zbor și să dansez deasupra lumii, să fac din acea clipă eternitatea mea. 
» Cătălin are 26 de ani, a ajuns la aproape 500 de salturi şi el este şi cel care a filmat saltul meu. Mulţumesc, Cătălin. «
Ne-am apropiat de pământ şi l-am auzit pe Dan: picioarele întinse. Aterizare excelentă, exact în faţa cameramanului. Este incredibil, l-am văzut pe Dan în acea zi la mai multe salturi în tandem: aterizarea a fost mereu în acelaşi punct.
Acesta este profesionistul. Şi ai încredere deplină în el. Aşa am avut eu în Dan din primul moment. De aceea nu am avut o umbră de teamă.
Cu o altă privire
A fost
cădere liberă.
60 de secunde.
Apoi am zburat.
Am plutit.
Am dansat pe cer.
A fost o zi minunată. Incredibil de frumoasă, în toate detaliile şi minutele ei.
În lunile următoare, te vei uita din ce în ce mai des către cer, cu altă privire şi cu o chemare, mi-a spus Adi. Am început să-l cred.
Mi-e dor
de acel minut
senzaţional.
Mi-e dor
de acea
libertate.
» Dan Grigore, cel cu care am făcut saltul în tandem. Mulțumesc, Dan. «
» miniGhid «
⦿ Trivia:
• Salt: Am făcut saltul în tandem cu Dan Grigore de la Romanian Parachute Association (ROPA). Zborurile se fac la Clinceni, în apropiere de Bucureşti. Deşi nu este un sport prea ieftin, este experienţa ce trebuie trăită de cei aventuroși. Saltul pe care l-am făcut eu este 900 de lei şi a inclus şi filmarea. Fără filmare, un salt în tandem este 680 de lei. Pentru cine visează la asta, un salt cu paraşuta poate fi cel mai frumos cadou.
• Tarife: Sunt valabile la momentul publicării acestui articol; ulterior, ar putea să fie modificate.
• Programare: Pentru programarea unui salt cu paraşuta, te rog să îl contactezi direct pe Dan Grigore la numărul de telefon 0743 826 336, prin email: grigoredan67 [at] yahoo.com .
• Web: Mai multe despre skydiving și despre echipa ROPA, poți afla de pe site-ul Skidiving Center.
• Imagini: Unele imagini au fost preluate din filmarea în timpul saltului și au fost realizate de ROPA.
» Tu ce spui? «
◌ Ai încerca skydiving?
◌ Dacă ai trăit saltul, cum a fost experiența ta?
◌ Ce m-au întrebat băieții după salt: Ce ți-a plăcut mai mult, căderea sau plimbatul cu parașuta? (pentru mine, căderea a fost deliciul experienței)
Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest
Join the discussion
Eu am mult curaj cand vine vorba de experiente mai light dar pt un zbor cu parasuta si 60 de secunde cadere libera nu cred ca voi fi niciodata pregatita. Sa spun drept nici nu am visat vreodata la asta dar simt ca am trait macar 0,001% din tot ce a insemnat pt tine acea zi, prin aceasta relatare.
Si ma bucur de fiecare data cand vad ca femeile au curaj si merg sa isi implineasca visele! Fie ca e vb de a merge la capat de lume sau de a se arunca de la 3000 m inaltime!
Aşa este, sunt aventuri la limită şi multe facem tot ce-i posibil să ne împlinim aceste dorinţe. Dar ştii vorba aia, Alice, nu spune niciodată niciodată, fiindcă nu se ştie când o să începi să visezi la asta. Cred că, la prima încercare de acest gen, nimeni nu este pregătit, fiindcă habar nu ai cum va fi. Trebuie să trăieşti. Iar pentru mine chiar o fost o aventură extraordinară.
Sunt coplesita, am citit cu sufletul la gura, tu esti printre cei 25% de curajosi, asta e clar…
Mulţumesc, Cristina, nu ştiu exact să definesc treaba asta cu curajul, dar ştiu că mi-am dorit mult. Şi dacă mi-am dorit, am îndrăznit. Iar acum cred că m-a prins tare povestea asta, aşa că aştept să se aşeze şi să văd ce va fi. 🙂
Iti multumesc pentru acest articol minunat, care m-a facut sa retraiesc acea Duminica de inceput de toamna.
De fapt nu sunt cuvinte pentru a descrie frumusetea acestui articol.
Nu am crezut ca pasiunea noastra poate fi descrisa in acest fel, dar atat de bine.
Sarut mana mult !!!
Eu trebuie să vă mulţumesc, a fost o zi memorabilă, de care îmi voi aminti mereu cu mult, tare mult drag!
Wow! Asta da aventura Mira! Super fain! Te felicit!
Imi plac oamenii ca tine care au astfel de vise si sunt convinsa ca cele 60 de secunde sunt unice.
Daca as incerca? Nu stiu..probabil. M-am gandit la scufundari, catarari pe stanci, zboruri cu balonul, dar uite ca nu m-am gandit pana acum la un salt cu parasuta. Sincera sa fiu cred ca mi-ar fi un pic cam teama…teama de momentul ala in care trebuie sa sari…
:)) Te admir pentru curaj şi te cert pentru că trebuia să mă anunţi înainte, ca să fiu cu gândul la tine.
Frumos articol!
Draga Mira, sunt impresionata! Te felicit , tot respectul pentru curajul tau, indrazneala, hotararea de a-ti transforma visul in realitate. Mi-a facut mare placere sa citesc articolul asta plin de viata, simteam efectiv cu fiecare rand citit atmosfera plina de adrenalina de acolo, de la fata locului. Te salut cu drag, la mai mare !!!
Aşa este, Larisa, a fost o aventură super. Absolut unice acele secunde, cel puţin pentru mine.
Cred că, atunci când faci un salt în tandem, este foarte important, de fapt cel mai important, să ai încredere în instructorul tău. Dacă nu îţi inspiră încredere, mai bine renunţi. Poate când ajungi în Bucureşti, îţi depăşeşti teama şi încerci. Eu sunt convinsă că ţi-ar plăcea, Larisa.
Ştiu, Laetitia, dar când e vorba de zboruri şi lucruri din astea depinzi şi de vreme şi nu eram sigură deloc dacă voi face sau nu saltul. Mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut! 🙂
Mulţumesc mult, Mirela, mă bucur că ţi-a făcut plăcere articolul. Mă bucur că am reuşit să redau cât de cât din atmosfera de acolo şi acele momente fabuloase.
Visez la așa ceva… mi-am zis că poate îmi fac treaba asta cadou de 30 de ani… mai am un an si ceva pana atunci, nu stiu daca sunt 100% pregatita. Nu e frica de salt, cât frica de mine, de a nu da înapoi odata ce m-am hotarat…
Te felicit din tot sufletul, ai gena, ai pasiunea, esti un om minunat, draga Mira :*
Bravo Mira! x1000 de ori 🙂
Si eu visez sa incerc toate sporturile extreme posibile, dar e timp pentru toate. Clar, vreau sa fac si asta, dar mai bine sa incep cu bungee-jumping,nu? 😀
Bia, ăsta ar fi un cadou minunat pe care ţi-l oferi şi sunt convinsă că vei scăpa de frica de tine şi vei face asta. Îţi spun că este senzaţional. Mulţumesc tare mult pentru cuvintele tale aşa de frumoase!
Păi eu te-aş sfătui altfel, Anda: începe cu saltul cu paraşuta şi vezi pe urmă dacă ţi se mai pare interesant bungee-jumping! 😀 Când te hotărăşti, vin cu tine să îţi admir curajul! 🙂
Din pacate sunt convinsa ca salturi de la mii de m inaltime nu voi face. Am rau de inaltime, zborul cu avionul ma terifiaza de fiecare data, chiar nu voi fi in stare :((
Ştii care e culmea, Alice? Şi eu am avut înainte, la începuturi, rău de avion. Eu însă mi-am dorit mult să fac saltul şi tare mă bucur că l-am făcut. A fost minunat. 🙂
Tare frumos şi emoţionant ai povestit, parcă mă tentează şi pe mine acum, deşi, nu ştiu de ce, până acum nu mi se părea mare chestie 🙂
Cred că ai avut o privelişte deosebită de acolo sus!!
Păi mă bucur, Andra, că ţi-a plăcut, eu spun că este o experienţă extrem de frumoasă, sunt tare fericită că am făcut şi asta. Dacă te hotărăşti la un moment dat şi vrei să mergi, spune-mi, vin cu drag să te susţin! 🙂 Mi-a plăcut când am fost deasupra norilor. 😀
Supeeer! Felicitari din toata inima…visez la asa ceva de muuult timp…si o voi face candva…va fi intr-adevar cadoul meu…chiar daca va fi cadoul de pensionare :)…minunata descrierea…
Fantastic cum ai povestit tu, îți spun sincer că, citind, m-am întors doi ani în urmă, la salturile mele și prin vene mi-a furnicat exact aceeași senzație de pace și de libertate, de care zici. Ahh, dansul pe cer… eu a trebuit să aterizez singură, de asta m-am pregătit… și să fac singură calculele, să ajung la aterizare exact la groapa ne nisip… și mi-a ieșit.
Frumos, frumos Mira, și tare mă bucur că ți-ai îndeplinit un vis. Despre asta e viața, despre satisfacțiile astea, despre hrana pe care o dai sufletului! Ahh, de=acum, cerul înseamnă altceva pentru tine… și nimic nu mai poate schimba asta.
Da, clar, ești o curajoasă. Eu nu cred că sunt. Mie mi-a fost teamă. Cumplită. Mi-au amorțit picioarele, la propriu… și mintea o lua razna, mă întrebam ce caut acolo, asta în avion, înainte de salturi… apoi, în aer, totul se schimba. După primul salt, am vrut neapărat un al doilea, care a fost altfel, mai bun, mai frumos, mai… dar, clar, nu mă consider o curajoară.
Felicitări! Multe, multe!
😀 Păi să faci asta, Roxana, cât mai curând, este senzaţional! Hai că te aduni tu mai repede! 🙂
Cu Dan care a făcut totul, sigur că am fost curajoasă! 😀
Când eşti singur, este cu totul altceva, e firesc să ai toate senzaţiile posibile de panică, fiindcă tu trebuie să iei deciziile.
Şi da, cu siguranţă cerul este acum altceva.
Mulţumesc, Loredana!
Minunat! Nici nu stiu pentru ce sa te felicit mai intai: pentru curaj sau pentru articol?! Aleg sa o fac pentru ambele!
Mulţumesc frumos, Adriana!