La pas prin sate din Mărginimea Sibiului: de la Tilișca la Fântânele

E frig, și întunecat, și stă a ploaie în Tilișca, însă nu mă interesează în dimineața asta decât că o nouă aventură plutește în aer. Cam mult spus aventură, într-adevăr, dar gândul că voi avea o zi de colindat sate din Mărginmea Sibiului și de făcut fotografii mă topește.

Nu știu exact de ce am coborât aici din autobuzul în care îmi era cald și bine, dar dacă tot am făcut asta încerc să găsesc pe cineva și să aflu de unde pot privi și fotografia satul de sus. Îmi place să privesc satele de pe dealurile ce le înconjoară, păstrează în ele un calm străvechi, un farmec aparte.

Tot atât de mult cum îmi place să urc în turnuri gotice și să privesc deasupra orașelor.

CITEȘTE: Suită dintr-un turn neogotic

Ca să nu stau pe loc și să dârdâi, o iau pe o uliță. Un văcar își mână cireada la pășune, ne salutăm și se oprește să-mi spună pe unde să urc pentru a ajunge pe un deal.

– Treceți podul și o să vedeți că se termină rândul de case. Acolo e un nuc și o luați pe cărăruia aia în sus.

Ăsta e un alt motiv pentru care iubesc satele. Mă orientez după nuci, după al doilea bolovan pe partea stângă, după crucea de tablă de pe drum. Trec pe lângă o casă și un iepure alb, da, chiar e un iepure acolo și eu nu sunt Alice, dar pot fi și toată întâmplarea mă face să mă gândesc din nou la lucruri pe care mintea mă convinge mereu să le cred și nu ar trebui.

O femeie în vârstă iese dintr-o curte cu o găleată goală și se pregătește să coboare la râu, să ia apă. Mă ofer să o ajut, dar mă refuză politicos și ferm, deși nu mă las ușor și insist.

– Nu vă murdăriți, e noroi. Să nu credeți că doar azi fac asta, în fiecare zi cobor după apă, sunt obișnuită, nu mi-e greu. Nu o cred că nu-i e greu, dar renunț, nu vrea ajutorul meu de un moment.

Tilișca

Vale

Găsesc nucul și urc. Frunzele umede sunt alunecoase rău pe noroiul de sub ele, dar reușesc să stau pe picioarele mele și să ajung pe unul din cele patru dealuri ce înconjoară Tilișca asemeni unor ziduri de fortăreață. Știam de fapt de ce am coborât la Tilișca. Să merg pe jos la Galeș, cam un kilometru, ca să-l întâlnesc pe meșterul care face clopuri. În trecere prin Galeș am pozat câteva case drăguțe și am descoperit că meșterul pe care îl căutam este de fapt la Săliște, așa că am pornit încă un kilometru spre Săliște.

În Săliște, unde este și un fel de centru de informare turistică, am aflat că merită să continui plimbarea tot pe jos și să străbat alte sate din Mărginime. Ceea ce am și făcut în acea zi. Am intrat puțin și pe la atelierul meșterului care face pălării, inclusiv acele clopuri pe care le poartă ciobanii.

Din Săliște până în Vale, un sătuc pitoresc, aflat la baza munților Cindrel, sunt doi kilometri, pe un drum pe care întâlnești mai degrabă căruțe decât mașini. Ulițele pietruite păstrează farmecul vremurilor când satele erau dichisite, mândre, pline de viață. Mă opresc puțin pe o bancă din fața unei porți și mă gândesc la modul tradițional de socializare la țară pe care noi, generații online, l-am pierdut. Îmi place acest sătuc fiindcă mai are o veche armonie și în culori, și în arhitectură, de care multe alte așezări s-au lepădat.

Aș mai fi umblat pe ulițele din Vale, dar timpul nu stă pe loc – poate doar în imaginea asta cu o veche șură.

De la Vale am pornit spre Sibiel, una din cele mai populare destinații ale Mărginimii Sibiului. În 1973, Sibiel a fost declarat, alături de alte 13 așezări, sat turistic. Pe o poartă din Sibiel, era un panou pe care scria Drumul meșteșugurilor. Tare aș fi vrut să intru, dar dincolo de poartă, nu a fost nimeni, cel puțin atunci când am fost eu.

Este cea mai populară așezare din Mărginimea Sibiului, însă localnicii știu că turiștii vin la Sibiel pentru atmosfera tradițională. Deși am mai fost în Sibiel în urmă cu câțiva ani, fiindcă era deschis, am vizitat din nou Muzeul de icoane pe sticlă, mai mult pentru a face câteva fotografii.

CITEȘTE: Poveşti de viaţă pictate pe sticlă

Biletul a fost 5 lei și taxa pentru fotografiere – 15 lei. În curtea cu muzeul și cimitirul satului, este biserica ortodoxă din Sibiel, cu o interesantă poveste a picturii interioare. Frescele au fost realizate în 1775. În timp, pereții s-au înnegrit de la fumul lumânărilor și au fost văruiți de mai multe ori. Sub straturile de var s-a descoperit pictura originală. O singură poză mi s-a permis să fac aici, pentru că nu am plătit taxa de 15 lei (sincer, mi s-a părut un tarif exagerat pentru biserica din Sibiel, cu toată povestea ei).

Încă un lucru despre Sibiel. Localnici se laudă mult cu merele lor – primele plantații de meri în zonă s-au făcut în 1862. Am primit și eu câteva de la ghidul muzeului. Au fost bune, gustoase, dulci, așa cum trebuie să fie merele care nu sunt forțate să se coacă repede și nici impulsionate cu diferite substanțe. Motiv pentru care nu arătau ele perfect, cum se vede și în imagine, dar aveau savoare. Din Sibiel am pornit mai departe, alți doi kilometri, spre Fântânele (sau Cacova, cum se numea cândva). Șoseaua e aproape pustie, doar din când în când mai trece câte o căruță. Ne dăm binețe și ne vedem fiecare de drum.

Alături de Vale, Fântânele e un sat ce mi-a plăcut mult. Are ulițe pietruite, case vechi, din păcate multe părăsite, e înconjurat de păduri – și aproape nimeni nu-l mai vrea.

Dacă urci din curtea bisericii, ai panorame cu tot satul. Toată lumea mi-a spus că e în formă de potcoavă, nu știu de ce eu nu l-am văzut așa. După ce m-am plimbat pe ulițe cu case îmbătrânite și frumoase și am urcat pe dealul bisericii, am întâlnit într-un final pe cineva din sat. O femeie în vârstă trecea ca o umbră pe uliță, ușor aplecată, cu o bâtă ca sprijin.
– E cam pustiu pe aici, îi spun ca să intru în vorbă.
– E pustiu, dragă, că am rămas aproape numa noi, ăia bătrânii. Prea bătrâni pentru viață, cu noi moare satul.
Vorbele ei mi-au rămas în amintire și mereu mă gândesc la ele, cât de simple și potrivite au putut să fie. M-a emoționat cu acele cuvinte simple, profunde, pline de amărăciune.

Din Fântânele am mers în Orlat, tot un o așezare din Mărginime, apoi în Cristian, unde am vizitat biserica fortificată și, când a început să se lase seara, m-am întors în Sibiu.

CITEȘTE: Cifre romane, turnuri, berze și semne gotice – În împrejurimile Sibiului, la Cristian

La pas prin sate din Mărginimea Sibiului: de la Tilișca la Fântânele
» ESENȚIAL «

Turul meu pe jos din acea zi a fost în șase sate din Mărginimea Sibiului – din Tilișca am pornit spre Galeș, am trecut prin Săliște, Sibiel, Vale și apoi am ajuns la Fântânele – un total de aproape 12 kilometri.
• Mărginimea Sibiului include 18 așezări aflate la poalele munților Cindrel și Lotru. Săliște este considerată capitala Mărginimii.
• Tradițional, oamenii din această zona s-au ocupat cu păstoritul.
• Deși nu este cea mai pitorească așezare a Mărginii (asta e strict părerea mea), Sibiel este printre cele mai populare, unde vin an de an turiști, mulți străini.

» Tu ce spui? «

◌ Îți place să călătorești pe jos?
◌ Ai făcut o astfel de călătorie? Unde?
◌ Prin sate din Mărginimea Sibiului ai fost?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne întâlnim și pe Google+ | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest