Sirmione ştie: a exista nu e de ajuns

Sirmio. Sirmione. Îmi suna ca un cântec delicat, îndepărtat, din vremuri pe care mi le puteam imagina mai poetice decât ar fi fost vreodată în realitate. Îl puteam auzi chiar, dar voiam să-l ascult privindu-l acasă la el.But it is not enough merely to exist,” said he, “I need freedom, sunshine, and a little flower for a companion.

Numai să exist
nu îmi este de ajuns…
am nevoie și de
libertate,
de o rază de soare
și de compania unei flori.
{Hans Christian Andersen, Fluturele}

Fâşia asta, lungă, îngustă, într-un fel şi izolată, al cărei nume vine de la grecescul syrma, ceea ce se traduce prin coadă sau tren, o peninsulă în cel mai mare lac al Italiei (botezat garda ce vine din goticul warda, adică punct de observaţie), le-a ieşit cumva în cale unor rătăcitori. Hoinari din epoci vechi, milenare, ajunşi aici şi cevaul acestui loc i-a făcut să se oprească, să-l ia în stăpânire, să ridice o aşezare. Pe atunci, părea simplu. Găseşte pământul şi al tău este.

Călătorii aceştia sunt însă în imaginaţia mea, chiar dacă nu ar fi fost imposibil să se fi întâmplat aşa. De unde aș putea să ştiu exact cum a fost, mai bine îmi imaginez.

În 1921, pe când nu era văzut ca nebun, poetul „Des Imagistes”, Ezra Pound, stătea într-o cameră cu pereți roz într-un hotel din Sirmione și îi scria bizarului irlandez James Joyce, cu care coresponda des: Dragă Joyce, mi-ar face plăcere să petrecem aici împreună o săptămână. Locul merită o călătorie – și Catullus și eu îți garantăm asta.

Locul merită o călătorie și acum, și fără îndoială și Catullus și Ezra ar fi de acord. Unul din motivele care m-a dus spre Sirmione a fost peisajul spectaculos. În culori pastelate tipice așezărilor italieni, așezarea se duce spre orizont pe o o limbă de pâmânt ceea ce îi dă un farmec la singular.

Lacul e mărginit cu asemenea așezări însă Sirmione a fost primul care m-a ademenit la el.

» Albastrul infinit «

Se spune că demult, de mult, aici era un sat de pescari, un loc albastru, ca şi azi, liniştit şi necunoscut, cum nu mai este azi, cu oameni simpli şi veseli, eventual, care îşi aveau casele înălţate pe stâlpi, simple locuinţe lacustre (palafitta).

A fost apoi suficient să ajungă, pe coada de pământ, un alt hoinar, de data asta unul bogat din Verona, oraș situat la aproximativ 40 de kilometri, şi totul s-a schimbat. Unul după altul au venit bogaţii Veronei, atunci principalul oraş roman din zonă, şi şi-au construit vile lungi, largi, înalte, de parcă natura nu le era de ajuns să se refugieze în timpul liber.

Ruinele unei somptuoase vile vechi romane mai există şi astăzi. Se numeşte absolut delicios şi perfect zăpăcitor Grota lui Catullus. Pentru că nici grotă nu este, nici a lui Catullus – poetul cel îndrăgostit şi cu inima zdrobită, despre care se spune că a scris pentru prima dată poeme de dragoste – nu a fost. Grotă i s-a spus după ce, din vila imensă de altădată – închipuiţi-vă o clădire cu trei etaje, de 167 metri lungime şi 105 metri lăţime, în mijlocul unei grădini de 20.000 de metri pătraţi, cu porticuri lungi ce se terminau cu o terasă de unde se deschideau privelişti panoramice cu lacul – au rămas nişte ziduri triste, prăbuşite. Iar în ochii moderni ai omului evoluat din Renaştere acestea aminteau de grotele primitivilor.

Exploratori venețieni au fost cei care le-au numit așa, fiindcă în ochii lor acele rămășițe de ziduri arătau ca niște peșteri naturale, fără să realizeze atunci peste ce comoară arheologică au dat. Cei din Sirmione se laudă, şi nu-i poţi învinovăţi pentru asta, cu Catullus. Mai exact și cu Catullus. Acesta a avut probabil o casă la Sirmione, el sau familia lui, a stat pe acolo sau poate chiar a copilărit, şi a scris fermecat Sirmio, comoară a insulelor şi peninsulelor, cu câtă bucurie şi încântare te privesc.

Unii spun că o vilă rămasă a fost construită după ce a murit Catullus, alţii că el a fost de câteva ori oaspete al proprietarilor. Se ştie însă că nu i-a aparţinut niciodată, dar, în cinstea lui, îi poartă numele.

» Grota lui Catullus poate fi vizitată (se cumpără bilet), la fel și micuţul muzeu cu obiecte găsite în timpul cercetărilor arheologice.
» Se află la capătul peninsulei, pe o fâşie înălţată, cu vedere spre lac.
» De jur împrejur, se întinde o livadă de măslini, aşa cum era în vremea celui care a construit vila, doar că acum suprafaţa este mai mare.

» Dulcea frivolitate «

La începutul secolului al XIII-lea, această micuţă peninsulă a fost şi refugiu pentru câţiva catari, care se considerau de altfel creştini buni, însă, cum nu se încadrau în normele bisericii romane, au fost alungaţi, vânaţi, arşi. Sirmione nu a avut vreo vină pentru asta, a făcut ce a putut pentru ei, adăpostindu-i.

Problema cu Sirmione este alta. Când vine vorba de istorii, aici totul, dar absolut totul pare a fi îndoielnic şi fiecărei întâmplări i se dau cel puţin două interpretări. Ceea ce are o anumită savoare, rămasă probabil din depărtări, dintr-un soi de atitudine frivolă specifică celor trăitori pe lângă ape, în blândeţea sudului (Sirmione este în partea de sud a lacului).

Iar mie îmi place mult ţinuta asta, mă face, când ajung în astfel de locuri, să-mi las superficialitatea să se elibereze, să iasă la iveală, să-şi facă de cap, fiindcă oricum, în asemenea locuri, momente, seriozitatea ar fi nepotrivită, chiar derizorie.

» Turnul domniţei «

În toate ghidurile şi prezentările despre Sirmione, o să citeşti despre Rocca Scaligero, Castelul Scaligero. Arată ca-ntr-o poveste, cum a fost el aşezat acolo, între ape, una din puţinele fortificaţii înconjurate de un lac.

» Castelul a fost ridicat, ca punct de observaţie şi apărare, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, probabil pe ruinele unei fortăreţe romane, la cererea unui podestà, înalt oficial din Verona, Mastino I della Scala.

Traversez podul mobil, peste lac, pe sub care trec mereu mici ambarcaţiuni. Dincolo de zidurile fortificate, este şi aşezarea medievală, asaltată, indiferent de anotimp şi fără gânduri rele, de turişti. În orice punct al unei străduţe înguste, cât se poate de înguste, încadrate de ziduri de piatră ce dau impresia că te vor prinde între ele, era cineva care se oprea, privea, făcea poze. Nu prea pare locul unde poţi să stai, cel puţin nu pentru mult timp, liniştit, departe de tine, lângă tine, să nu faci parte din nebunia vieţii de acolo.

Pe străduţele medievale e o atmosferă vie și am hoinărit până m-a doborât înflăcărarea soarelui şi foamea. În restaurantul unde am mâncat o pizza cu multe roşii şi măsline şi m-am lăsat ademenită şi de o tartă plină cu fructe, am comandat în limba română. Simplu.

Merită din plin să intri în castel ca să te caţeri în vârful lui şi să priveşti de sus Lago di Garda. Dacă soarele e acolo şi el, vei coborî din turn cu nişte imagini fantastice. Iar lumea o să te întrebe ce le-ai făcut acelor fotografii, că lacul ăsta nu poate să arate atât de sălbatic, să fie într-o culoare aşa fastuoasă, de un albastru blând și nebun, tulburător. Dar tu ştii că tot ce-ai făcut a fost să-l priveşti de sus şi, ce nu ai făcut tu, dar s-a întâmplat, a fost soarele care, îţi vine să-ţi spui, în acea zi s-a aprins şi mai şi pentru tine şi al tău Sirmione.

» Apele termale «

Sirmione mai are însă și alte lucruri. Vechi biserici cu fresce renascentiste sunt în fiecare așezare de la marginea lacului Garda, la fel este și în Sirmione. Pe lângă castel, mai este biserica unde cele mai vechi fresce sunt din secolul al XII-lea, lacul, stradelele medievale.

În 1889, un scufundător din Veneţia a descoperit ape termale ce izvorau din adâncul lacului. Bogaţii care, în vremea imperiului, aveau vile aici ştiau de ele şi au profitat din plin de proprietăţile apelor. Au trecut câteva secole până să fie redescoperite şi din nou folosite. Azi, în staţiune se găsesc numeroase şi elegante centre SPA, unde se fac terapii pentru sănătate şi întreţinere, tratamente respiratorii, băi de nămol şi o mulţime de tipuri de masaj. Nu am fost, probabil nu aş mai fi plecat de acolo şi m-aş fi pedepsit mult prea mult. Dar am luat o barcă și am făcut o plimbare de neuitat pe lac.

CITEȘTE: Virgilio di Sirmione

» O rază de soare, libertate şi o floare «

Doar să existăm nu ne este suficient… trebuie să mai avem şi soare, libertate, o floare Pentru Sirmione ar putea să fie scrise aceste cuvinte.

În general, italienii ştiu asta bine, iar când ai Italia îţi permiţi să fii un visător şi să te dai în vânt după viaţă, libertate, culori, ape azurii, femei (numai superbe). Nu neapărat în ordinea asta.

La Sirmione, ca în multe alte locuri, totul miroase, cântă, se simte a culoare. Asta contează aici, culoarea pusă pe ziduri din piatră, încinse mai mereu de soare. De jos, printre străduţe, o vezi într-un fel. Efectul vine însă de la înălţime. Când sub privirea ta se întinde o pânză imensă şi îţi spui că un pictor al naibii de bun a legat totul într-o armonie regală. Exact asta trăieşti.

În toată zumzăiala din jur, în acea forfotă neastâmpărată, e armonie. Suficientă cât să te facă să crezi că ai găsit tot ce vrei. Şi îţi place mult şi mai mult acest loc cu aer mediteranean, cu oameni ce par să nu ducă vreo grijă în spate, şi unde nu te mulţumeşti doar să auzi viaţa în tine. Vrei totul: să o trăieşti liber, cu soare, în culori de flori, de ape, de ziduri cu ferestre larg deschise.

» Tu ce spui? «

◌ Ai fost la Sirmione? La Lacul Garda?
◌ Ce așezări ai mai văzut? Ce experiențe ai avut?
◌ Ce ți-a plăcut?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne întâlnim și pe Google+ | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest