Un tur inedit şi incomod al construcţiilor comuniste (I)

Există lucruri care ne incomodează dar fac parte din trecutul nostru. Unele dintre acestea, cum sunt clădirile construite în epoca lui Nicolae Ceaușescu, au fost incluse într-un tur inedit în care avem ocazia să le explorăm și să aflăm poveștile, de cele mai multe ori triste, din spatele lor.

Construcţiile comuniste nu trebuie şterse de pe faţa pământului, ci trebuie privite, întrebate, în încercarea de a înţelege de ce lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel şi, astfel, de a exorciza demonii trecutului, scrie Irina Munteanu, autorul acestui reportaj. Vă invit să le privim alături de Irina și să ne punem întrebări.

Irina Munteanu este jurnalist, cu o pasiune mare pentru călătoriile care îi oferă experienţe inedite şi reportaje unice. A scris mulţi ani pentru revista Olivia şi Jurnalul Naţional. O poţi urmări și pe Facebook.
În prima parte a reportajului, vom merge:
• prin București, în parcul Carol, la Palatul Parlamentul și Casa Presei,
• apoi vom pleca spre Transfăgărășan, pentru a afla despre barajul Vidraru.
O călătorie atipică, pentru că, pe lângă peisajele pitorești pe care le poți surprinde, te obligă să privești clădiri şi monumente cu poveşti despre un trecut trist, însă al nostru.
Când a început să proiecteze centrul de donare de sânge din Timişoara, arhitectul Şerban Sturdza s-a gândit să ofere donatorilor un moment de reculegere, de regăsire într-o curte interioară. A conceput şi o intrare principală care să încânte privirea. Donatorii nu au intrat însă niciodată pe acolo. Se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, când „era important ca 18 milioane de români să intre pe poarta secundară”, spune arhitectul Alexandru Beldiman.

Istorii ca acestea nu trebuie uitate.

Construcţiile comuniste nu trebuie şterse de pe faţa pământului, ci trebuie privite, întrebate, în încercarea de a înţelege de ce lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel şi, astfel, de a exorciza demonii trecutului.

O călătorie din care nu te întorci doar cu fotografii de peisaje frumoase, ci cu imagini de clădiri şi monumente care spun poveşti despre un trecut trist, însă al nostru.

• Aceasta a fost ideea primăriei din Forli, Italia, oraşul de naştere a dictatorului Mussolini, când a iniţiat proiectul ATRIUM, „Arhitectura regimurilor totalitare din secolul al XX-lea în managementul urban”.
• Obiectivul principal al proiectului este crearea unui traseu cultural prin 11 ţări – Italia, Slovenia, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, România, Grecia, Croaţia, Serbia, Albania, Bosnia şi Herţegovina -, pe parcursul căruia turiştii să viziteze construcţii ale epocilor totalitare.

Aşa că am pornit la drum în acest tur ce a inclus obiectivele propuse de arhitecţii români care au lucrat pentru proiectul ATRIUM. Prin Bucureşti, la Casa Poporului şi la Casa Presei, pe Transfăgărăşan, la hidrocentrala şi barajul de la Vidraru, în Braşov, la Teatrul Dramatic, în Iaşi, la Prefectură, hotelul Unirea şi la statuia Independenţei. E o zi fierbinte de toamnă şi în parcul ce se numeşte acum Carol un bărbat face sport şi simulează cu braţele câteva mişcări de box.

O educatoare îi plimbă pe copii pe aleea centrală, străjuită de două statui de piatră, fără să ştie că, altădată, între cei doi coloşi fraţi, stătea o femeie, cheie a disputei lor. Un tovarăş a decis la un moment dat ca femeia de piatră să fie mutată în Parcul Herăstrău, şi astfel a ucis povestea. La monumentul ce domină linia cerului, soldaţii stau impasibili de pază.

În 1906, spaţiul acesta a găzduit Expoziţia Naţională Română, în cinstea jubileului regal. Arhitectul peisagist francez Edouard Redont este cel care a proiectat parcul unde, în 1923, s-a ridicat Mormântul Eroului Necunoscut, pentru a-i comemora pe soldaţii căzuţi în Primul Război Mondial. În 1958, când comuniştii erau deja la putere, Mormântul Soldatului Necunoscut a fost mutat şi a început lucrul la Monumentul Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului şi Patriei şi pentru Socialism.

Între 1963 şi 1989, lideri ai partidului comunist şi rămăşiţele activiştilor comunişti au fost înmormântate aici. După căderea regimului comunist, monumentul şi-a pierdut rolul de necropolă.

Între 2004 şi 2006, după ce Biserica Ortodoxă Română şi-a anunţat intenţia de a construi în acest spaţiu Catedrala Neamului, au urmat dezbateri aprinse. Demonstraţiile publice cât şi argumentele specialiştilor în favoarea păstrării acestui monument au oprit demolarea.

Realizat din granit roşu, ce se spune că ar fi fost materialul recuperat de la soclul statuii lui Carol I realizate de celebrul sculptor iugoslav Ivan Mestrovici, monumentul are o înălţime de 48 de metri.

Întreaga concepţie stilistică este înrudită cu raţionalismul monumental al arhitecturii fasciste a anilor ’40, arată Ana Maria Zahariade în Arhitectura în proiectul comunist Romania 1944-1989. Necropola aceasta urmează moda altor monumente funerare ale liderilor comunişti: mausoleul lui Lenin (Moscova, 1924), Dimitrov (Sofia, 1949), Gottwald (Praga, 1953).

Arhitecţii au reuşit să realizeze o compoziţie coerentă, ce a rezistat testului timpului, consideră Augustin Ioan în Arhitectura şi puterea, citat de realizatorii documentaţiei ATRIUM pentru România, arh. Alexandru Beldiman şi Mariana Celac.

De la arhitectul Alexandru Beldiman am aflat cum se delimitează cele patru perioade ale arhitecturii totalitare româneşti: perioada stalinistă, la sfârşitul anilor ’40, la care au lucrat arhitecţi crescuţi în perioada interbelică (un exemplu al acestei perioade este ansamblul de pe Bucureştii Noi, dar şi Casa Scânteii); o perioadă de tranziţie, cu o notă musoliniană (acestei perioade îi aparţin monumentul din Parcul Carol, Casa Radio); perioada anilor ’60, în care s-a creat o arhitectură modernă fără tentă locală (de exemplu Circul de Stat); şi perioada lui Ceauşescu, ilustrată prin ansamblul Centru Civic. Astăzi Palat al Parlamentului, Casa Poporului e cunoscută a fi una dintre cele mai mari construcţii din lume, dar şi cea pentru care au dispărut 6000 de case, peste 30 de biserici şi pentru ridicarea căreia au murit sute de oameni. A apărut ca idee imediat după cutremurul din 1977, iar demolările au început în 1983. În 1984 nu mai era nimic acolo. Construcţia a început în 1984 şi poate fi considerată terminată în 2005, odată cu amenajarea Muzeului de Artă Contemporană.

Când a murit Ceauşescu, mai puţin de 50 la sută din clădire era terminată. Complexul Hotel Intercontinental (componenta verticală) – Teatrul Naţional (componenta orizontală) a fost creat în perioada de liberalizare, între 1964-1971.

Pe timpul lui Ceauşescu, Intercontinentalul era cea mai înaltă clădire din România.

“Cele două clădiri stau pe o platformă ridicată în comparaţie cu nivelul trotoarului. Arhitecţii şi inginerii care au lucrat la ansamblu au fost trimişi în Vest, pentru cercetare, lucru de neconceput cu câţiva ani înainte (în Statele Unite, Germania Federală şi în Austria, în cazul Teatrului Naţional, şi în Italia, Germania şi Spania, în cazul Hotelului Intercontinental). Piaţa Nicolae Bălcescu, astăzi 21 Decembrie, este o bună ilustrare urbanistică şi arhitecturală a acelui moment istoric. La începutul anilor ’80, Ceauşescu, căruia nu i-a plăcut de la început arhitectura Teatrului Naţional, i-a cerut arhitectului Cezar Lăzărescu să schimbe înfăţişarea clădirii. Astfel, numărul de locuri a crescut de la 920 la 1140”, scriu autorii documentaţiei ATRIUM pentru România. Odată ajunşi la Casa Presei, fosta Casa Scînteii, ce nu-şi mai justifică azi numele, pentru că nici un ziar important nu îşi mai are sediul aici, arhitectul Beldiman exclamă indignat: Închiderea porticului… e criminal ce au făcut!, referindu-se la modificările aduse după ’89.

Munca celor care au creat această construcţie după model sovietic nu ar trebui detestată, mai întâi pentru că ei au încercat să o aşeze la scara oraşului Bucureşti, construind-o mai joasă şi mai întinsă decât similarele ei staliniste. Undeva sus, încă se mai păstrează o decoraţie comunistă cu secera şi ciocanul, însă pot fi observate şi elemente decorative populare. Unele detalii au fost sculptate de mână.

Scînteia a fost ziarul oficial al Partidului Comunist Român în perioada 1924-1989.

“Palat al culturii proletare”, Casa Scînteii a fost construită pentru a adăposti sediile instituţiilor care se ocupau cu propaganda: ziare, reviste, edituri artistice şi ştiinţifice. În spate se afla tipografia.

Clădirea este concepută ca un dreptunghi ce măsoară 280 pe 260 metri şi are o suprafaţă construită de 25.000 metri pătraţi la nivelul solului. La vremea când a fost gata (1956), era cea mai înaltă clădire din Bucureşti.

Proiectarea părţii centrală împrumută din compoziţia Renaşterii pentru a accentua orizontalitatea, explică profesorul Grigore Ionescu, în Arhitectura românească după Al Doilea Război Mondial. Proiectul a fost supervizat de Moscova, ce a respins prima versiune, motivând că este funcţionalistă şi retrogradă. Procesul proiectării Casei Scînteii s-a suprapus cu abolirea liberei practici în arhitectură.

Opiniile diferite erau condamnate drept cosmopolite şi servile tendinţelor imperialiste, şi erau pedepsite, în cazul arhitecţilor, cu excludere din viaţa profesională, arestare pentru subminarea orânduirii socialiste şi încarcerare în închisori şi lagăre de muncă.

Construcţii similare Casei Scînteii se află la Varşovia (1955), Riga (1956) şi Sofia (1958).

Când am ajuns la Hidrocentrala Vidraru, ghidul mi-a interzis să-i public numele şi a refuzat să îmi spună ce funcţie are (poate dintr-o reminiscenţă comunistă a şefilor lui).

Lucrează de 30 de ani acolo şi se supără tare când cineva zice că „Ceauşescu a făcut Transfăgărăşanul”: „Nu Ceauşescu l-a făcut, ci 40.000 de oameni.”

Vorbeşte însă cu mândrie despre baraj: „E conceput să reziste la un cutremur de 8 grade. Ca înălţime, la vremea dării în folosinţă, era, din punctul de vedere al înălţimii, al cincilea din Europa şi al nouălea din lume. A fost un proiect românesc cu execuţie românească.”

Regele Carol I intuise potenţialul turistic al zonei, a scos o parte din terenul de la coada lacului de la Eforia Pădurilor şi a vândut-o întreprinzătorilor, care au construit unităţi de cazare şi au adus turişti. Acum totul se află sub apă.

Am fost şi eu pe sub pământ şi am văzut imagini foto ce au surprins momente din istoria acestui loc.

Un tur inedit şi incomod al construcţiilor comuniste (I)
» ESENȚIAL «

Un tur inedit și incomod ce a inclus obiectivele propuse de arhitecţii români care au lucrat pentru proiectul ATRIUM, al cărui obiectiv principal este crearea unui traseu pentru vizitarea construcţiilor din epocile totalitare.
• Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol a fost înălțat în 1923. După venirea comuniștilor la putere, a fost mutat și s-a înălțat Monumentul Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului şi Patriei şi pentru Socialism..
• “Palat al culturii proletare”, Casa Scînteii a fost construită pentru a adăposti sediile instituţiilor care se ocupau cu propaganda.
• Barajul Vidraru a fost proiectat să reziste la un cutremur de 8 grade.

Acest tur a fost organizat şi condus de Costel Damian şi Cristina Mihăilă.

» Tu ce spui? «

◌ Cum ți se pare ideea unui astfel de tur?
◌ Ai merge să descoperi aceste clădiri, să le afli povestea?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne întâlnim și pe Google+ | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest