Un tur inedit şi incomod al construcţiilor comuniste (II)

În partea a doua a turului inedit și incomod al construcțiilor comuniste, traversăm Transfăgărășanul, facem un popas la Brașov și, de aici, mai departe spre est, în Iași. Un reportaj inedit despre clădiri parte dintr-un trecut totalitar pe care nu l-am dorit, însă și națiile, la fel ca fiecare om, au destinul lor care nu întotdeauna se potrivește cu aspirațiilor lor.

Irina Munteanu este jurnalist, cu o pasiune mare pentru călătoriile care îi oferă experienţe inedite şi reportaje unice. A scris mulţi ani pentru revista Olivia şi Jurnalul Naţional. O poţi urmări și pe Facebook.
În partea a doua a reportajului, vom merge:
• pe Transfăgărășan, pentru a afla cum a fost construit,
• la Teatrul Dramatic din Brașov, singura construcţie din oraș în spiritul realismului socialist, după model sovietic,
• la Iași, la clădirea Prefecturii, numită şi Casa Pătrată, în Piaţa Unirii şi la Statuia Independenţei.
Răsfoiesc o carte pe care am găsit-o la capătul acestei călătorii, într-un anticariat din Iaşi. Se numeşte Epopeea Transfăgărăşanului, e scrisă de Romulus Lal şi publicată în 1975. Lucrarea se deschide cu o fotografie pe două pagini, ce prezintă în prim plan conducătorii ţării, iar în plan secund o mulţime cu pancarte şi tablouri ale „fiului mult-iubit”.

Fotografia are drept explicaţie: 20 septembrie 1974. În prezenţa secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, şi a tovarăşei Elena Ceauşescu, se desfăşoară festivităţile de inaugurare a Transfăgărăşanului.

Autorul arată, prin interviuri cu oameni care au lucrat acolo, cum s-a realizat pas cu pas Transfăgărăşanul, fără a ocoli primejdiile avalanşelor, prăbuşirii pietrelor, a frigului, dar nici victoriile. O poveste necesară pentru cei care călătoresc şi azi pe acest drum lung de aproape 90 de kilometri, ce leagă Muntenia de Transilvania.

Inginerul Teodor Guţu, proiectantul şef al ramurei de nord, îi spune lui Romulus Lal:

Dificultatea consta în faptul că, în zona golului alpin, terenul a fost acoperit cu zăpadă peste 220 de zile pe an, iar grosimea stratului atingea pe văi peste zece metri. Pe durata lucrării, s-au produs avalanşe de zăpadă, iar în perioada de vară ploi dese şi abundente care au întrerupt frecvent activitatea. Nivelul precipitaţiilor a ajuns până la o mie opt sute milimetri pe an…

Colonelul Nicolae Mazilu, comandantul Detaşamentului-Nord, vorbeşte şi el despre apă:

Cele mai mari necazuri ni le-au dat aici izvoarele de apă. Ţâşneau de sub loviturile târnăcoapelor ca fântânile arteziene. Făgăraşii sunt îmbibaţi cu apă ca un burete. Mereu trebuia să refacem terasamente, să introducem tuburi, să construim podeţe.

Locotentul-colonel Gavrilă Florian povesteşte:

Primisem sarcina să deschid cu detaşamentul meu drumul de la Piatra Albă (în apropierea cascadei Bâlea) până la Lacul Bâlea, adică porţiunea cea mai lungă şi mai grea. De realizarea acestei deschideri depindea totul.
Mai întâi, traseul pe care trebuia să-l urmeze drumul, conform proiectului, fusese punctat cu cearceafuri albe, agăţate acolo peste stânci şi prăpăstii, de către alpiniştii căţărători pe frânghii. Le văzusem de cum am ajuns pe şantier.
Am zis atunci că pe acolo nu va fi drum până-i lumea. Peste câteva zile s-a întâmplat să mi se încredinţeze sarcina deschiderii lui. Din acea clipă am început să cred cu frenezie că vom tăia un drum peste versantul de piatră, drept ca peretele casei.
Dar mai trebuia să-i conving de acest lucru şi pe ostaşii care nu erau câtuşi de puţin deprinşi cu astfel de lucrări în munţii greu accesibili.

Care credeţi că a fost atunci primul argument cu care i-aţi convins?, întreabă autorul.

Urcarea unui buldozer la cota 2034. Am ales un mecanic pe care îmi pusesem mai dinainte ochii, curajos şi îndemânatic, şi o grupă de ostaşi condusă de sergentul Badea şi le-am explicat misiunea noastră. Până acum n-a mai urcat acolo sus nici un buldozer întreg.
Vreo două-trei care deja lucrau în Căldarea Bâlei, deci mult mai jos, au fost cărate cu elicopterul ori cu funicularul, demontate în bucăţi.
Operaţiunea de demontare şi remontare, însă, a fost o treabă dificilă care ne-a răpit cel puţin o săptămână, răspunde Gavrilă Florian.

Autorul notează:

Drumul Transfăgărăşan a fost construit în perioada martie 1970 – septembrie de tineri muncitori, ţărani, intelectuali, îmbrăcaţi în haina militară. Erau la anii poeziei şi ai primelor iubiri. (…) În permanenţă, utilajele erau expuse la prăbuşire. S-au săvârşit adevărate acte de eroism pentru salvarea lor. Dar uneori era imposibil să se facă ceva şi, atunci, mecanicii aveau ordin să sară.

La Braşov am vizitat Teatrul Dramatic, construit între 1956-1959, locul unde s-a desfăşurat primul festival Cerbul de Aur. Între sala ca o hrubă şi ornamentele de cupru, construcţia are ceva rece, inuman, dar probabil e aşa doar acum, în renovare.

Este singura construcţie din Braşov în spiritul realismului socialist, după model sovietic. Modelul era de factură clasicizantă, marcat de simetrie şi monumentalism. Decoraţiile erau de inspiraţie locală, populară, pentru că nu se dorea nici o legătură cu burghezia.
De multe ori s-au inspirat direct din arhitectura sovietică pentru a fi siguri că nu greşesc. Apoi n-a mai fost voie să se facă astfel de clădiri, totul trebuia tipizat, standardizat, mi-a explicat arhitectul Ovidiu Talos.

Construită într-o altă perioadă ideologică, o clădire ce adăposteşte mai multe facultăţi ale Universităţii Transilvania a fost un alt obiectiv al itinerariului. După 1958, ce s-a proiectat trebuia să fie cât mai raţional, cât mai economic, dar nu se permitea întoarcerea la modernitatea interbelică, aşa cum ar fi fost normal. Arhitecţii au produs arhitectură funcţională fără să îi spună modernistă, pentru a nu se face apropierea de Occident.

La această construcţie se observă o interpretare a arhitecturii gotice, grijă şi pentru finisajele exterioare, spune arhitectul.

La începutul secolului XX, nu se construise încă nimic pe dealurile Braşovului, pentru că cetăţenii de aici au considerat că e bine ca dealurile să rămână verzi. În anii ’70, odată cu declaraţia „pe locurile cele mai înalte punem educaţia”, s-a ridicat aici, pe Dealul Morii, clădirea universităţii.

Structura organică este făcută din faguri. În acei ani se lăudau că e prima clădire de învăţământ realizată din prefabricate. Scările erau şi ele făcute în fabrici, aduse şi montate. Mozaicul turnat pe jos are o patină interesantă astăzi, când nimeni nu mai ştie să îl facă. La clădirile publice se mai investea şi în decoraţii, ceea ce nu se întâmpla la locuinţe, îmi spune ghidul, ajutându-mă să observ detalii.

În Iaşi, am oprit la clădirea Prefecturii, numită şi Casa Pătrată, în Piaţa Unirii şi la Statuia Independenţei. Sediul Prefecturii a fost dat în folosinţă la începutul anilor ’70. Un zimbru, în loc de bour, simbol al Moldovei, poate fi observat ca decoraţie prezentă în mai multe locuri. Construcţia are o curte interioară şi o sală mare, de 250 de locuri.

În 1965, în piaţa unde s-a dansat în 1859 hora Unirii, a fost construit hotelul Unirea, clădire de tip turn, cu foarte multe spaţii de cazare, astăzi modernizat. Copiii sunt aduşi şi azi de bunici la statuia lui Cuza din Piaţă, pentru a face fotografii.

Ansamblul Piaţa Unirii marchează începutul unei intervenţii care urma să creeze un nou oraş, în ciuda unui mare număr de monumente istorice. Din punct de vedere funcţional, atât Hotelul Unirea cât şi spaţiile rezidenţiale sunt relativ comparabile cu structurile realizate în Vest în aceeaşi perioadă. În ciuda defectelor proiectului arhitectural, cum ar fi faţadele monotone şi lipsa de preocupare pentru clădirile deja existente în zonă, ansamblul de la Piaţa Unirii are fără îndoială coerenţă, spun arhitecţii.

Statuia Independenţei a avut-o drept model pe verişoara conducătorului judeţului Iaşi din 1977, o tânără blondă, înaltă, cu ochi albaştri, explică Victoria Epurean, travel manager.

Pe vremuri, soclul statuii era împodobit cu un citat din Nicolae Ceauşescu; acum se află acolo vorbele lui Eminescu: „Independenţa e suma vieţii noastre istorice”.

Statuia a fost inaugurată în 1980, are o înălţime de 11 metri şi a fost realizată din bronz de către sculptoriţa Gabriela Manole Adoc.

Un tur inedit şi incomod al construcţiilor comuniste (II)
» ESENȚIAL «

Construcţiile acestea fac parte din istoria noastră şi ar trebuie să fie văzute de toţi cei care regretă o epocă trecută, fără să-şi amintească sacrificiile. Ar trebui văzute şi de cei care neagă acelei epoci orice realizare. Cred că o excursie de acest fel, marcată de lucruri tangibile, nu poate fi decât un punct de plecare pentru o călătorie profundă.
• Drumul Transfăgărăşan a fost construit în perioada martie 1970 – septembrie.
• Teatrul Dramatic, singura construcţie din Braşov după model sovietic.
• Statuia Independenţei din Iași a avut-o drept model pe verişoara conducătorului judeţului din 1977.

Acest tur a fost organizat şi condus de Costel Damian şi Cristina Mihăilă.

» Tu ce spui? «

◌ Cum ți se pare ideea unui astfel de tur?
◌ Ai merge să descoperi aceste clădiri, să le afli povestea?

Povestim și pe Facebook | Călătorim și pe Twitter | Ne întâlnim și pe Google+ | Ne aventurăm și pe Instagram | Ne vedem și pe Pinterest